Efectul Aferim!

E foarte trist să vezi cum un act de expresie artistică, aproape orice-ar face, se loveşte – aici, la noi – cu capul de un zid. Pe de o parte, e vina istorică, veche, a obiceiurilor tribale ale diferitelor grupări de artişti. Pe de altă parte, e vina unui public complet ciufut, care, nereuşind să-şi găsească un drum în hăţişul realităţii, nu ştie nici cum să întîlnească lumile posibile ale unei plăsmuiri artistice. Neexistînd trasee fireşti ale energiilor comunitare, nu există nici impact al actului artistic. Iar atunci cînd există, el e unul îngrozitor de ipocrit-mecanic, şi vine automat, în urma vreunui succes repurtat dincolo de graniţe. Confirmarea internă vine scrîşnit-constipată, că nu-i de-ales, dacă s-a obţinut un premiu important, pe-afară, nu dă bine să nu reacţionăm şi noi un pic. Pe de altă parte – cu nimic mai fericită – atunci cînd dai de vreun entuziasm al primirii acasă, de multe ori, entuziasmul ăsta e unul mai degrabă fotbalistic-patriotic, decît construit pe vreo raţiune estetică.

În mod normal, un film aşa cum este Aferim! ar fi trebuit să provoace o undă de interes, atît în ceea ce priveşte conţinutul său, cît şi felul în care e articulat cinematografic. Într-un fel, el se înscrie în linia cîtorva dintre producţiile din ultimii 15-20 de ani, care marchează momente-reper în istoria filmului de la noi. Însă, cel puţin pînă acum, aproape nici unul dintre reperele astea n-a făcut valuri de spectatori, şi n-a lăsat mari urme în memoria afectivă a compatrioţilor. Aceste filme trăiesc, mai degrabă, prin evocarea lor în discursuri critice, în studii, în cercetări, în comunicări cu circuit închis. Titlurile lor mai răzbat în spaţiul public de ziua naţională, cînd se contabilizează succesele naţiunii. Sau în momentele de scandal, cînd intestinele micii comunităţi cinematografice de la noi mai trec prin spasme şi crampe, preluate de o presă care, brusc, îşi aminteşte de „marile succese ale filmului românesc“. În rest, o ciufuţenie mlăştinoasă se întinde cît vezi cu ochii.

La bere, sau provocat să-şi nuanţeze antipatia faţă de filmele româneşti, „publicul“ se plînge că e sastisit de estetica „tinerilor regizori“, de subiectele identic-adormitoare, şi de lucrul exclusiv pe placul juriilor de festival. Cei mai mulţi, pur şi simplu, n-au chef să vadă filmele astea, pentru că… „nu arată“ ca filmele de la cinema sau de la televizor, la care te poţi uita. Şi nu arată nici ca filmele româneşti de altădată, unde mai rîdeai cu un Jean Constantin, cu Dem Rădulescu sau cu Puiu Călinescu. Arată „enervant“, vor cu orice chip să pună în faţa privitorului o oglindă, iar privitorul n-are nici un chef să se privescă într-însa. Prin urmare, îl urăşte pe ăla care vine să i-o-mpingă în faţă. Aşa apare un efect continuu al răzbunării. Toată lumea se răzbună pe toată lumea. Publicul pe filme, filmele pe public. Iar dincolo de aceste momente de hîrîire reciprocă, mai apar pelicule care vor să schimbe jocul, să mute centrul de atenţie în altă parte. De cele mai multe ori, destinul lor e ca acela al omului de bine, care se bagă într-un scandal, să despartă bătăuşii. Se-alege cu un scuipat şi cu un pumn în freză.

Pentru că acest conflict e mult mai adînc şi mult mai întins decît pare, oricîte glumiţe s-ar face pe seama lui. Poate că doar supraproducţia naţională, oferta mult mai consistentă numeric ar putea să înăbuşe un pic tensiunea asta mocnită. Deşi are şi supraoferta asta efectele ei triste. Ca-n cazul teatrului, unde spectacolele „de turneu“ riscă să confişte cea mai mare halcă din definiţia teatrului. Toate astea, nu doar pentru că – ci şi pentru că – în interiorul comunităţilor artistice, endogamia şi tăiatul de tendoane sînt mai vizibile şi mai prezente decît dialogul şi puterea de a convieţui civilizat, cu atenţia îndreptată şi spre interesul comun.

Dincolo de virtuţile sale şi de fermecătoarele imperfecţiuni, Aferim! e, cu sau fără voia unora, un moment clar în istoria filmului de la noi. Ca şi alte filme de dinainte de el, unele cel puţin la fel de importante, ar merita tot soiul de replici. De la energia publicului care îl receptează – cu bune sau cu rele – pînă la răspunsuri creative din partea celorlalte estetici cinematografice prezente pe piaţa noastră. Însă răspunsurile şi dinamica normală a fenomenului dorm duse. Invidia, rîca, impostura, lichelismul, imposibilitatea de a înţelege, rămînerea în urmă, toate astea, plus întregul pe care îl numim „climat economic“ stau de-a curmezişul oricărui drum mai scurt. De rămas, după zbaterea de a ajunge la un public, rămîn doar tăcerile mîloase şi, undeva, departe, în adînc, urîciunile cu care am fost educaţi. Chiar şi producţiile unora care excelează în talent de marketing – şi în posibilitatea de a face aşa ceva – tot acolo ajung. Într-o pivniţă a receptării. Închise. Ca virusul de computer, în seiful programului de protecţie.

Pentru că, dincolo de zgomotul de circumstanţă pe care îl fac vigilenţii momentului – din orice tabără vor fi fiind ei – e greu să vezi un film românesc. Spectatorul grăbit, dacă ajunge, din întîmplare, strîmbă din nas. Zice că nu e ca filmele pe care le ştie el. Spectatorul „connaisseur“ ajunge în sală, dar nu vede filmul, pentru că e mai preocupat să analizeze, ca să sancţioneze vreo inadvertenţă istorică, sau să supravegheze scenariul, ca să spună, mai apoi, cum l-ar fi făcut el. Iar filmul ăsta mai e şi cu „ţigani“, ceea ce nu cade bine multora. Şi c-o Ţară Românească, nu neapărat aşa cum ar vrea mulţi s-o vadă cu ochii minţii. Însă, pentru cine vrea să vadă un eastern, cu intertextualităţi frumoase şi concreteţi remarcabile, un quest tricotat cu road-movie – scuzaţi, Doamne, iartă-mă! –, are ce vedea aici. Şi are, din plin, şi ce să ţină minte.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.