Biiiip the system!

Pe la începutul anilor ’90 am fost săltat în grad: trecut de la seminar la curs. Pentru că eram începător, mi s-a dat sala cea mai antipatică din facultate: 408. O sală de vreo sută de locuri, dreaptă, abia vedeai pînă în ultimele bănci şi trebuia să strigi zdravăn ca să fii auzit, aşezată sub acoperiş. Vara curgeau apele pe noi toţi ca la baia turcească. Şi mai avea pe atunci sala asta ceva special. Cineva scrisese pe parchet, cu majuscule de vopsea albă cam de jumătate de metru şi mai bine, chiar pe mijloc, între rîndurile de bănci, Fuck the system. Bănuiesc că nu fusese vreun profesor, deşi, mai ştii? Era o senzaţie aparte să-ţi rosteşti prelegerea plimbîndu-te în sus şi în jos de-a lungul lozincii. Mai tîrziu s-a dat parchetul la raşchetat şi a dispărut. Memoria se curăţă însă mai greu.

Am stat zilele trecute de vorbă cu o colegă care căuta un umăr pe care să poată plînge. (De ce umerii mei ar fi fost mai buni decît ai altora pentru treaba asta e deja altă poveste.)

Se văieta de felul în care se desfăşoară colocviile de admitere la gradul I – mai degrabă o formalitate, precum se ştie, atîta vreme cît se întîmplă rarisim ca vreun candidat să fie respins. Se plîngea de felul în care se desfăşoară practica pedagogică a studenţilor – tot o alba-neagra, ce depinde sută la sută de bunăvoinţa şi de priceperea mentorului şcolar căruia aceştia îi sînt repartizaţi.

Contează aici mai puţin dacă avea sau nu dreptate. Oricum, atît formarea iniţială a profesorilor, cît şi mecanismele avansării lor în carieră par să fi rămas încremenite în veşnicia cutumei, iar încercările sporadice de a remedia ceva în privinţa lor – precum, de pildă, condiţionarea intrării la catedră de absolvirea unui masterat didactic şi de un an de practică monitorizată în şcoală, prevăzute în Legea educaţiei din 2011 – au fost abandonate încă dinainte de a fi probate. Altceva a fost şocant pentru mine. Colega mea, desemnată să se ocupe de astfel de activităţi, îmi mărturisea impasul moral în care se află, simţind că e pusă în postura de a „cauţiona sistemul“.

„Sistemul“. Cuvînt larg şi apăsător. Îmi amintesc de un premier, profesor de economie, care s-a retras din funcţie declarînd că „l-au învins structurile“. Ce vor fi fost acelea, rămîne de ghicit. Limpede e, însă, că „structurile“ reprezentau piesele componente ale „sistemului“.

„Sistemul de învăţămînt“ se bucură chiar de o definiţie formală, undeva pe la începutul aceleiaşi Legi a educaţiei. Dacă vă lipseşte pregătirea juridică, n-o căutaţi. N-o să vă luminaţi defel. „Sistemul“ e prezenţa nebuloasă care te înghionteşte din toate părţile. E motivul insondabil pentru care lucrurile se petrec cum se petrec. Natura naturans: legea nevăzută care spune ghindei să se facă stejar, iar profesorului – cadru didactic. Şi lui Hegel – să ne explice cum e cu necesitatea înţeleasă. Dar uite că natura noastră e mai puţin înţeleaptă decît cea naturală şi sistemul, pe post de Stoa, ne îmboldeşte, din contră, la rebeliune.

Ziceam mai demult că principalul motiv pentru care cineva alege cariera didactică – dacă e vorba într-adevăr de o opţiune, şi nu de a lua ce se întîmplă să fie la îndemînă – e libertatea pe care ţi-o dă această meserie. Este probabil şi motivul pentru care profesorii au un potenţial anarhic redutabil.

Îmi amintesc de profii din şcoală, pe care i-am iubit şi i-am admirat. Toţi erau, fiecare în felul său, atipici, săriţi din ştanţă. Profesorul de anatomie din generală, Zanvetor, despre care se zvonea că ar fi fost mutat disciplinar de la Universitatea din Iaşi – se non e vero, e ben trovato – s-a instalat în clasă ca un satrap oriental. Cine deranja ora era chemat la catedră cu arătătorul, fără cuvinte, şi, într-un ritual zîmbitor, i se scutura urechea la vedere, în timp ce, pe sub catedră, primea un şut la ţurloaie. Cîteva săptămîni a trebuit să învăţăm pe dinafară sistemul osos, sistemul muscular şi cel circulator. Eram ascultaţi la fiecare lecţie, iar cine se încurca primea cadou cîte un 3. Manierat, afabil, Zanvetor trona peste liniştea de mormînt din clasă. Apoi, pe nepusă masă, vestea cea mare: acum, că ştim cum stau oasele, muşchii şi venele în corp, am terminat-o cu toceala. Începem explorarea. Lecţia numărul 1: de ce murim? Mai exact, de ce, biologic vorbind, nu putem trăi veşnic? N-am să uit în veci ora aia – şi nici pe cele care i-au urmat.

Îi răspund colegei mele întristate că ultimul lucru de care aş suspecta-o e că ar „cauţiona sistemul“. N-o cred în stare.

Într-o preacinstită dimineaţă de luni abia apucasem să-mi iau în primire biroul de la Decanat cînd mă trezesc cu o echipă de reporteri dînd buzna înăuntru. Îi întreb cu ce pot să le fiu de folos, iar ei mă întreabă ce se aude cu greva. Care grevă? – îmi vine să duc mai departe lanţul întrebărilor, dar îmi dau seama că nu se face. Aşa că, pe ocolite, aflu că se declanşase o grevă în Universitate – studenţi? profesori? şi una şi alta? – iar ei voiau să ştie poziţia Facultăţii de Litere. Le răspund, doct, că există de mai multă vreme o serie de insatisfacţii justificate, nu numai între studenţi şi cadre didactice, ci şi la nivel instituţional şi, pe măsură ce explic, mă loveşte un gînd: eu, de fapt, ca decan, reprezint odiosul patronat, nu-i aşa? Şi, odată cu acest gînd, ideea salvatoare: e mai bine să meargă la sindicat, pentru că el e singurul abilitat să gestioneze o grevă. S-a făcut lumină. Singura problemă ar mai fi că la Litere n-avem sindicat. Şi-mi ţiuie în minte: Biiiip the system! Jurnaliştii îşi strîng lucrurile şi pleacă, şi eu pe urma lor. Unde mă duc? – mă întreabă secretara. La grevă, unde altundeva?

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.