Şoşoni şi şoşonari

Unele denumiri ale obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dispar, altele îşi schimbă referentul, potrivindu-se noilor timpuri şi mode.

evocă vremuri trecute, dar nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Termenul provine din franceză, din substantivul

, aparţinînd familiei lexicale a verbului

, „a încălţa“; pronunţarea acceptată de norme e deviantă faţă de forma aşteptată

, corespunzătoare celei din franceză, şi se explică printr-un proces de asimilare fonetică, de modificare a lui

în

sub influenţa unui alt

(şi probabil a asemănării dintre silabele

şi

). Definiţia din DEX identifică parţial şoşonii – „încălţăminte de iarnă (din pîslă, cauciuc etc.) care se poartă peste pantofi“ – cu galoşii; în unele dicţionare este însă înregistrată şi o altă accepţie – „încălţăminte de casă făcută din pîslă“

DLR). Aceasta din urmă e mai apropiată de cea a etimonului francez, „încălţăminte de stofă sau piele suplă care ţine de cald piciorulului şi se poartă în genere acasă“

Tlfi), ale cărui atestări sînt vechi, din secolul al XII-lea (ca „încălţăminte de stofă moale“); în secolul al XVII-lea, cuvîntul desemna şi o încălţăminte uşoară de sport. Se pare că în română

a intrat la un moment dat pe teritoriul galoşilor, pentru a desemna un tip de galoşi mai înalţi, care acopereau glezna. Ziarele de la sfîrşitul secolului al XIX-lea cuprind publicitate pentru „

cu lac rusesc“ (

, 9 decembrie 1889), iar compusul a circulat pînă mai tîrziu: „N-aveam nici o protecţie, eram singur, singur cu

mei noi-nouţi“ (

, 1912, nr. 23). Sensul principal al lui

trebuie să fi fost iniţial acela etimologic, de încălţăminte de casă din pîslă; într-o piesă de teatru a lui Radu Rosetti, publicată în

în paginile imediat următoare

lui Eminescu (1 august 1883), un personaj are mania de a umbla în şoşoni: „umblă încălţat cu şoşoni de pîslă, ca să nu facă zgomot“. În orice caz, la Caragiale termenul

apare cu sensul „galoş„, în textul care menţine inevitabil în manuale şi în actualitatea literară cuvîntul şi în care obiectul e profund implicat în acţiune, chiar în poanta din final („am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni“). 

Obiceiul purtării galoşilor şi a şoşonilor-galoşi (formă de protecţie a încălţămintei, permiţînd intrarea în spaţiul interior cu pantofi curaţi) corespundea unor uzuri sociale, care puteau deveni problematice chiar în trecut, în lipsa un spaţiu sau comportament potrivit. În ziarul Epoca din 24 ianuarie 1889 e descrisă practica balurilor populare, la care „la garderobă îţi ia şoşonii plini de zăpadă, ţi-i înfăşoară în palton, leagă vîrtos cu funia şi-ţi dă un bilet“. 

Oricum, şoşonii – în varianta „galoşi înalţi“ şi în cea de interior – se mai purtau în anii ’60, ba chiar, cum rezultă din diferite comentarii şi rememorări din Internet, chiar mai tîrziu („îţi aduci aminte de «şoşonii» de pe «vremea lui Ceaşc㻓,

). De fapt, cuvîntul se utilizează încă, prin extensie, adesea cu intenţie ironică, pentru diferite tipuri de încălţăminte comodă şi nu tocmai elegantă: „Epoca UGG-urilor,

bunicii, purtaţi de nepoată“ (

); „

de casă model pisică“ (

); „Este alergarea în

minimalişti echivalentul alergării în picioarele goale?“ (

); „Pădurarul hunedorean e cel mai cool! Direcţia Silvică Hunedoara l-a dotat cu «şoşoni» de 400 de lei bucata“ (

); există

sau

etc. 

În fine, cuvîntul persistă prin sonoritatea sa aproape onomatopeică, cu ecouri comice, care îl face potrivit pentru substituţii glumeţe în expresii, ca termen generic pentru încălţăminte sau ca echivalent cu papuc („Delia

lui Matteo“,

) etc. Expresia

– „a fi neatent, a părea adormit, a nu face nimic (atunci cînd situaţia ar impune o acţiune)“ – activează sensul figurat al lui

, apărînd adesea în comentarii politice: „ANI doarme în şoşoni“ (

), „Se pare că DNA-ul local doarme în şoşoni la comanda cuiva“ (

), „opoziţia doarme în şoşoni“ (

).

„Cum să te pui în şoşonii unui monstru“ (

): „m-am pus în «şoşonii» celui care ar trebui să facă un astfel de demers“ (

). Derivatul colocvial

denumea iniţial persoana încălţată nepotrivit pentru mersul pe munte; sensul peiorativ s-a extins asupra altor categorii de inşi (care, de exemplu, umblă pe jos şi au un statut social nu prea înalt); era folosit acum cîţiva ani pentru activiştii mărunţi ai unor partide, obligaţi să bată drumurile în campaniile electorale: „ca atare,

partidului s-au mobilizat“ (

). 

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice