EDITORIALE ȘI OPINII

La New York, oraşul în care mai mult de jumătate din populaţie activează sau aspiră să activeze în lumea spectacolului, luna ianuarie devine un uriaş showcase artistic care scoate la iveală tot ce e mai bun în materie de talent şi creativitate.

Săptămîna trecută, pe site-ul Contributors, dl Radu Vancu formulează o serie de observaţii cu privire la un articol al meu din Dilema veche. Remarc, mai întîi, că observaţiile cu pricina sînt ambalate civilizat, fără paraponul de primă instanţă al „răfuielilor“ curente. Dl Vancu îmi pune şi cîteva întrebări.

S-ar zice că România nu are populaţie, ci fie electorat, fie popor – Poporul nostru. Ca întreaga noastră societate, demografia s-a politizat şi ea. Zilele trecute, de pildă, am fost solicitat să rezum cîteva date demografice în faţa unui public select de oameni de afaceri.

Cu cît este mai răspîndită în vremea noastră cunoaşterea limbii engleze, cu atît creşte şi riscul erorilor tipice, produse de traducerea în română a „falşilor prieteni“, a cuvintelor asemănătoare, dar cu sens diferit, din cele două limbi: pentru că engleza actuală e adesea folosită grăbit, neglijent, cu aproximări de sensuri.

Cum să-ţi păstrezi calmul cînd toată lumea ţipă în jurul tău? Să zici că învăţămîntul nostru e la pămînt a ajuns să sune încurajator. Măcar nu mai ai unde să cazi mai departe. În pletora de acuze dezlănţuite cu orice prilej, una îşi face loc în faţă tot mai vocal.

Criza în care plonjează Republica Moldova este una mai mult decît financiară. Dar să vorbim mai întîi despre bani. În ultimele luni, paritatea leu – euro aproape că s-a dublat, iar panica a început să-şi facă loc pe piaţă – în piaţa valutară, dar şi în piaţa propriu-zisă, unde oamenii au început să-şi facă provizii.

Practica statelor democratice ne arată că prima idee bună pentru a putea controla serviciile secrete este aceea a divizării lor. De regulă, există două astfel de servicii, unul cu competenţe externe, altul cu competenţe interne. A avea un unic serviciu secret cu competenţe universale nu e o idee bună, din motive evidente.

Voi face o comparaţie riscantă. Voi compara Rusia de azi cu Germania de după 1933. Nu voi încerca vreo analogie între Hitler şi Putin. Ar fi mult prea mult. De asemenea, nu voi pune vreun semn egal între hitlerism şi regimul politic actual din Rusia. Nu se văd semne de rasism sau şovinism excesiv prin Moscova.

Anglofonii au priceput primii. Un „trainer“ e una, „manager“ e alta. Iar categoria patronului e aparte. Există în lumile bine aranjate o structură a comenzii. Ca regulă, un ministru al Transporturilor nu se apucă să facă pe vatmanul, iar un proprietar nu bagă şi nu scoate jucători de pe teren sau din lot cînd îl apucă.

Adrian Pop este arhitect şi a optat pentru construcţiile sustenabile, după cele mai înalte standarde. Centrul de Resurse al Comunităţii din Boldeşti-Scăeni are şansa de a deveni prima clădire din România care îndeplineşte standardul „Living Building Challenge“, considerat cel mai riguros existent.

Visul multor mari fizicieni din epoca actuală ar fi descoperirea (sau crearea) unei teorii integrale, care să includă şi să explice de la un capăt la altul legile universului. Să explice adică, în acelaşi timp, şi lumea stelelor şi a galaxiilor, dar şi pe cea a atomilor şi a particulelor subatomice.

Tînărul universitar de la Psihologie socială fu străbătut de un puternic fior de bucurie, citind aprobarea rectoratului la solicitarea lui, depusă cu doar două zile înainte. Ceruse sprijin financiar (cazare şi drum) pentru un important profesor bucureştean, pe care îl rugase să conferenţieze în faţa studenţilor săi masteranzi.

Problema e că foarte adesea politicile culturale promovate de Guvern şi, din cîte se pare, şi de unele uniuni de creaţie îi menţin în continuare pe artişti în situaţia de pişcotari. Se vorbeşte prea mult despre bani şi prea puţin despre statut, ca şi cum prin fondurile atrase s-ar putea acoperi carenţele funciare...

După multă agitaţie, noul guvern grec a ajuns la un acord de prelungire a programului de asistenţă, pentru următoarele patru luni. Naraţiunea comună asupra subiectului e în linii mari următoarea: grecii s-au împrumutat, au fost salvaţi în schimbul unei austerităţi dure, iar acum nu mai vor să plătească.

Nu mai sînt la curent cu viaţa literară şi îmi asum riscul de a rata mari întîlniri cu mari pagini de poezie sau proză. Fapt e că nu mai am timp, energie şi pornire să citesc tot ce apare. Am avut însă curiozitatea să caut, pe Internet, informaţii despre răsculaţi şi am avut interesante surprize.

Clopotele umplu ecranul, iar toaca îţi răsună în inconştient. Lama buldozerului rade case şi păduri. Chipuri de bătrîni privind printre lacrimi, cu o lumînare în mînă pentru sufletul satelor ce urcă la cer pentru a face loc, aici, pe pămînt, carierei miniere de la Rovinari. Aşa începe un reportaj „Sahia“ semnat de Laurenţiu Damian.

Din bogata listă de sinonime desemnînd insul abil, dibaci, iscusit, şiret, viclean, şmecher etc., cu conotaţii pozitive, negative sau indecise, poate că nici pişicher n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost reţinut de texte literare clasice, în primul rînd de Caragiale.

Am sosit pe pămînt canadian într-un februarie, în plină iarnă, cu temperaturi în jurul a minus patruzeci de grade Celsius. Ger de crăpau pietrele, după expresia românească binecunoscută. Pe o asemenea vreme, deplasările exterioare sînt limitate – numai pentru urgenţe.

Imediat după Revoluţie, Securitatea ca structură s-a prăbuşit. Au rămas oameni şi grupuri acţionînd pentru propriile interese, ca să facă bani mai ales, dar şi ceva politică. A rămas şi o mentalitate securistă care cucerise nu doar pe cei din fostul sistem, ci şi pe cei care n-au avut de-a face cu el.

În ziua în care toată ţara era în plin efort de decriptare a faimosului deget la nas, colegul meu Moise Guran i-a categorisit pe cei din delegaţia Fondului Monetar drept „golani“. Rar l-am auzit folosind cuvinte atît de tari în emisiunea pe care o consider drept cea mai bună producţie de televiziune dedicată analizei evenimentelor.

La capătul unui meci trist, terminat cu o victorie mică, 1-0, în faţa unei formaţii oarecare, jurnalistul s-a avîntat să-l chestioneze asupra stării de spirit. „Sînteţi supărat?“ După care a urmat pedeapsa verbală de mai sus. Atunci l-am recunoscut pe vechiul Iordănescu.

"Copiii de azi sînt mai reticenţi la ceea ce înseamnă vechi. Sînt dornici de noutate. Sînt crescuţi cu televizorul, dar dacă li se oferă altceva, se pliază pe alte activităţi şi sînt bucuroşi să descopere alte lucruri. Probabil că noi, adulţii, sîntem tentaţi să ducem mai departe tradiţia şi să-i creştem în spiritul nostru."

Mă întorc la uimirile mele din Austria. Scriam într-un articol precedent despre o adevărată invazie românească de schiori în unele locuri din Austria (în timpul vacanţelor de iarnă, cel puţin). Oamenii care nu se cunoşteau între ei, intrau în vorbă, în româneşte, pe pîrtiile de schi, la băile termale şi în magazine.

Una dintre cele mai bune studente cu care am avut plăcerea să lucrez la Engleza din Iaşi în aproape un sfert de secol de activitate didactică – astăzi cercetătoare foarte apreciată la Duke University, SUA – a revenit, pentru scurt timp, în urmă cu opt ani, pe meleagurile natale, înainte de sărbătorile de iarnă.

Dacă legea timbrului cultural ar fi adoptată în versiunea pe care am citit-o, s-ar putea să se aplice timbre pînă şi pe mărţişoare. În aceste condiţii, probabil că vor exista artişti care nici n-o să mai creeze mărţişoare, ci doar nişte cartonaşe prevăzute cu fire roşii şi albe – nişte simple suporturi pentru timbru.

După fiecare atentat care a zguduit conştiinţa publică, a existat o tendinţă de a accelera procesul de cooperare şi unificare a legislaţiei antiteroriste în UE. După atacurile de la 11 septembrie au apărut Mandatul European de Arestare şi agenţia de cooperare judiciară a UE – EUROJUST.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt din ce în ce mai prost dispus. Am crezut, mai întîi, că e chestie de vîrstă. Sau o criză trecătoare. Dar răsfoind texte mai vechi, constat că boala e cronică. Iată simptomele ei, aşa cum se manifestau într-o ohtătură de acum opt ani. În ce vindecare să mai sper?

Nu, nu am – şi nici nu îmi propun să găsesc acum – un răspuns la această întrebare. Şi nici nu cred că ar putea fi formulată chiar aşa de abrupt. Recunosc însă că mi-am pus-o zilele trecute, uitîndu-mă intrigat la notele de la un examen. Am făcut şi un mic grafic...

În primul rînd, ştim că umorul e o categorie esenţialmente relativă şi subiectivă: presupune un mecanism intelectual al surprizei, dar îşi produce cu adevărat efectul doar în anumite condiţii morale şi psihologice.

Am vrea să-i învăţăm pe studenţi ceea ce credem că ar fi cazul să înveţe de la noi, sau cu ajutorul nostru, la programul de studii la care s-au înscris şi la care predăm. Şi avem sentimentul că reuşim lucrul ăsta, an de an, tot mai puţin. Ne întrebăm de ce şi, mai ales, ce am putea face.

Criticat pentru tăcerea din mijlocul furtunii ce a cuprins justiţia, politicul şi serviciile, preşedintele a vorbit, în sfîrşit. Deşi lipsit de spectacol – probabil parlamentarii au avut o surpriză să constate că de data asta preşedintele României nu-i mai beşteleşte –, răspunsul Palatului Cotroceni a dat un diagnostic corect.

Privesc toată nebunia penală care are loc la vîrful politicii ca pe o imensă şansă pentru fragila noastră democraţie şi am impresia că fructificarea acestei şanse depinde exclusiv de continuarea susţinută a acestei ofensive judiciare anticorupţie.

Păi, da! Europa ne invidiază! Sau ar trebui să ne invidieze… Să începem cu vecinii. Bulgarii ne invidiază pentru că la noi sînt arestaţi politicienii care fac afaceri necurate. Se uită la televiziunile noastre, vorba lui Moise Guran, cum ne uitam noi, pe vremuri, la Leka Noşt Deţa şi Studio Hix. Sînt plini de invidie.

La noi e cam aşa: tot ce nu reuşim în propriile vieţi revărsăm cu asupra de măsură peste cei care au curajul să scoată capul deasupra covorului de ţeste, fie că se întîmplă să fie un „tătuc“, un tip care inventează SMURD-ul sau o jucătoare de tenis. Ne lăsăm în seama lor. E mai simplu. E ca un somn fără garanţia visului.

La început, era imposibil să lucrez cu 10-15 copii – alergau, ţipau, se duceau în toate părţile... Acum am 60 de copii în fiecare sîmbătă; sînt foarte disciplinaţi. Vin mulţi oameni să mă ajute, implicarea lor mă face să mă simt bine: sînt oameni cu care stai de vorbă şi simţi că e bine ce faci şi e bine să trăieşti în România.

Cînd am fost pentru prima oară în staţiunea de schi Sölden din Austria, în urmă cu zece ani, într-o săptămînă întreagă am întîlnit doar doi români. Întîlnirea a doi tineri schiori şi alpinişti tocmai la gheţarul de la Tieffenbach, dincolo de tunelul de schi, a fost o surpriză.

Atît istoria, cît şi mentalitatea unei comunităţi ajung să fie sintetizate în strategia de combinare a mirodeniilor, strategie asemănătoare şlefuirii unui cristal de mare preţ. Dacă, în muzică şi arhitectură, vedem supleţea intelectuală a unui neam, în felul său de a găti descoperim rafinamentul existenţial şi vitalitatea.

Angela Merkel încearcă în continuare să-l aducă pe Vladimir Putin la masa negocierilor şi pe Barack Obama să nu accepte să furnizeze Ucrainei arme letale pentru a se apăra. De altfel, şi la conferinţa de securitate de la München, de weekend-ul trecut, Merkel a insistat pe găsirea unei soluţii paşnice.

Joi s-a anunţat în grabă că Angela Merkel şi François Hollande merg la Kiev, apoi la Moscova. S-au văzut cu Vladimir Putin fără să facă nici un comentariu pentru presă, nici la venire, nici la plecare. Vineri s-a anunţat că duminică va fi dat publicităţii un plan de pace.

Destul de des, în ultima vreme, găsesc în presă relatări „senzaţionale“ despre minuni şi profeţii, despre simptome „evidente“ ale sfîrşitului lumii, despre vindecări şi exorcisme, şi despre tot soiul de isprăvi „neobişnuite“, devenite „breaking news“, prin rîvna unor feţe bisericeşti din mult încercata noastră patrie.

Da, ştiu, nu e prea frumos să vorbeşti despre tine în public, aduce a lăudăroşenie. Aşa poate suna şi faptul că voi vorbi acum despre propria mea carte – Fascinaţia diferenţei, reeditată recent la Editura Trei. De fapt, şi la prima apariţie, Ion Bănşoiu m-a ironizat: „Nu ai încă operă şi te-ai apucat să-ţi scrii memoriile!...“

Actuala criză a împrumuturilor în franci elveţieni a reactivat o expresie mai rar folosită, dar păstrată în vocabularul nostru pasiv: a împuşca francul. Titluri şi articole de ziare au reintrodus-o în circulaţie prin jocuri de cuvinte mai mult sau mai puţin fericite, bazate în esenţă pe două procedee: schimbarea sensului şi inversarea rolurilor.

Lumea se plînge că ne pleacă tinerii din ţară. Pentru că nu-şi găsesc, în România, o slujbă pe măsura pregătirii lor, care să-i satisfacă, măcar profesional, dacă nu financiar. Moralistul de serviciu zice: asta facem noi cu educaţia din România, vindem iluzii!

Este Alexis Tsipras un cal troian al Rusiei în Europa?  Întrebarea a venit firesc săptămîna trecută, cînd premierul grec şi-a exprimat nemulţumirea pentru faptul că declaraţia Uniunii Europene, privind posibilitatea unor noi sancţiuni pentru Rusia, în contextul atacului din oraşul Mariupol, a fost dată fără acordul Greciei.

Nu e greu să constaţi că dezbinarea nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa. Doar că deosebirea decenţilor de indecenţi ridică probleme mari.

„Cum ar putea să aibă Tsipras succes? Populiştii nu au succes niciodată, hai să fim serioşi!“ Asta zice Dalibor. Este preşedintele celui mai mare fond de investiţii din Croaţia. Nu mă miră părerea lui. În fond, cred că are şi dreptate.

Omul a inventat sistemul şi va muri odată cu el. Blatter, avînd în cîrcă o investigaţie de fraudă de peste 100 de milioane de franci elveţieni pe care o negociază cu fiscul (la ei, că sînt mai civilizaţi, se poate: furi, ascunzi banii şi, dacă recunoşti, te iartă), este omul care nu va pleca decît cu picioarele înainte de la FIFA.

Sînt cîteva mii bune de romi născuţi în Georgia, dar care încă vorbesc moldoveneasca de Chişinău şi care au „bunei“ din România. Visez, oarecum logic, că mă chinuie Marin (care avea accent de Piatra Neamţ) să cînt împreună cu el, Gogu, Ghica şi unii dintre „moldovenii“ cu care am vorbit în timpul zilei.

A publicat recent un nou volum (Octave paralele), este profesoară la Universitatea Naţională de Muzică şi a devenit rector al Colegiului „Noua Europă“. Valentina Sandu-Dediu scrie şi vorbeşte despre muzică, aşa încît am început dialogul chiar de la asta.