Ianuarie la New York sau oraşul ca o scenă

La New York, oraşul în care mai mult de jumătate din populaţie activează sau aspiră să activeze în lumea spectacolului, luna ianuarie devine un uriaş

artistic care scoate la iveală tot ce e mai bun în materie de talent şi creativitate. Anul începe abrupt, imediat după Revelion, atît pe Broadway, unde miile de turişti pleacă în căutarea spectacolului perfect, cît şi pe scena de avangardă, în Off şi Off-Off Broadway care şi-a construit deja un traseu paralel. Aici, ianuarie e marcat de un eveniment anual mult aşteptat: Conferinţa Asociaţiei Programatorilor de Artele Spectacolului, organizaţie alcătuită din cei mai importanţi programatori şi centre de prezentare a spectacolului din lume. Existenţa conferinţei APAP face ca scena artistică să fie extrem de animată la început de an, cu nu mai puţin de trei festivaluri de teatru, performance şi dans, festivaluri de jazz şi de film. Discuţiile profesionale de peste zi sînt finalizate cu spectacole şi concerte în fiecare seară, o şansă în plus pentru artişti să fie descoperiţi de curatorii, agenţii, organizatorii de turnee participanţi la APAP. 

Urmărindu-le, îţi poţi alcătui propriul festival de idei, comentarii, întrebări cu privire la direcţiile şi deschiderile pe care le propun aceste evenimente atent curatoriate, prezentate, explicate unui public antrenat, cu gust pentru avangardă şi care vine la teatru cu aşteptări foarte mari. Din grijă pentru acest public – la crearea şi rafinarea căruia au contribuit fiecare dintre ele –, festivalurile newyorkeze îşi alcătuiesc programul cu precizie, decupîndu-şi fiecare zona de influenţă în aşa fel încît să se completeze, în loc să se concureze: performance şi dans la Coil Festival de la PS122, mai mult dans şi

la American Realness, şi mai mult teatru la Under the Radar produs de Public Theater, un tip de teatru care include elemente multimedia, cu feluri inovatoare de a spune o poveste, dar mizînd totuşi pe poveste şi pe actori. 

Printre succesele UTR din 2015 s-a numărat spectacolul

al grupului spaniol Agrupacion Senor Serrano, care amestecă realitatea vieţii lui Marlon Brando cu ficţiunea – prin personajul inventat John Brickman, mare constructor de locuinţe – pentru a discuta fragilitatea situaţiei economice din Europa şi din lume, situaţie care a lăsat atîţia oameni fără un acoperiş deasupra capului. Folosind figurine la scară redusă, filmate în direct, dar şi elemente comice, inclusiv personificarea lui Marlon Brando de către un tînăr actor cu siluetă mai degrabă firavă, în paralel cu imagini din filmele celebre ale acestuia, spectacolul includea la final şi o impresionantă demonstraţie de construire în timp real a unei case din plăci de polistiren, pe care cei trei performeri o şi distrugeau ulterior în finalul cu puternic mesaj al reprezentaţiei. În discuţia de după spectacol am fost asiguraţi că resturile de polistiren strînse după seria de reprezentaţii susţinute în festival vor fi reciclate. 

Venit din Argentina, Mariano Pensotti s-a aflat pentru a doua oară în 2015 la UTR, de data aceasta cu spectacolul Cineastas

– o elegie multimedia avînd la bază o serie de interviuri cu regizori de film, spectacol ce foloseşte elemente de film şi teatru pentru a discuta felul în care filmele de ficţiune dau formă relaţiei omului contemporan cu realitatea. Proiectăm asupra oamenilor din viaţa noastră şi asupra relaţiilor cu cei apropiaţi formule şi tipologii văzute în filme, cînd ne uităm la un oraş nu-l mai vedem aşa cum este în realitate, ci prin prisma imaginii despre el pe care o avem din filme, sîntem re-construiţi interior de filmele de ficţiune, care au devenit o parte majoră din existenţa tuturor fiinţelor moderne. Pensotti experimentează constant noi feluri de a spune o poveste, una dintre metode fiind aceea de a reda un fir narativ din perspectiva a diferite personaje, introduse de obicei de un narator. Actorii intră şi ies din personaje, devin pe rînd naratori, alternează identităţi cu siguranţa şi precizia unor acrobaţi. Ritmul e aproape delirant, totul e jucat parcă dintr-o răsuflare, iar la final eşti lăsat singur, deodată, cu mintea plină de idei şi întrebări. „Sîntem cu toţii producători de ficţiune, ne edităm constant propriul trecut prin felul în care îl povestim, iar apoi trăim în consecinţă“, a sintetizat Pensotti în discuţiile de după spectacol (publicul newyorkez e foarte curios, educat, articulat şi nu încetează să pună întrebări artiştilor).

O a treia întîlnire specială pentru mine, anul acesta, la UTR a fost aceea cu teatrul brazilian, pe care îl cunoşteam mai puţin – prin Compania Hiato, condusă de tînărul dramaturg şi regizor Leonardo Moreira. Spectacolul

este şi el un exemplu de construire cu precizie arhitecturală a unei poveşti despre trecut, prin suprapunerea unor unghiuri diferite de vedere: trei generaţii povestesc întîmplări legate de grădina aceleiaşi case, iar fiecare scenă luminează diferit viaţa unei familii aşa cum s-a desfăşurat ea în timp. Ritmul de joc este lax, senzual, vag melodramatic, însoţit de o muzică ce te bîntuie.  Dispozitivul scenic este esenţial pentru spunerea poveştii, el constînd în trei spaţii de joc cu adresă directă la o parte din public, fiecare scenă fiind jucată de cîte trei ori în faţa unui public diferit. Simultaneitatea desfăşurării celor trei scene şi faptul că delimitarea celor trei spaţii de joc se face prin intermediul unor fragile „ziduri“ din cutii de carton pline cu amintiri de familie, aranjate chiar de către actori, dă spectatorului senzaţia că momentele disparate în timp se suprapun pe parcursul reprezentaţiei, care condensează astfel istoria unei familii pe parcursul secolului 20. 

Cristina Modreanu este critic de teatru şi manager cultural.