Etica profesională faţă cu sistemul

Trebuie să recunosc că am scris articolul de săptămîna trecută sub un impuls polemic, în urma articolului domnului Mihai Maci din

, „Studenţii, cea mai enigmatică parte a învăţămîntului universitar. Sociologia unui examen“. 

Citesc cu mare interes contribuţiile dlui Maci şi ale dnei Oana Murariu pentru că ambii ţintesc, într-o manieră percutantă şi convingătoare, în punctele cele mai sensibile ale educaţiei autohtone. Însă din perspective foarte diferite. Mă regăsesc pe aceeaşi linie de gîndire cu dna Murariu, nu însă şi cu dl Maci. 

Am evitat să mă refer explicit la articolul amintit al acestuia, preferînd să prezint o perspectivă alternativă. Am reuşit ulterior să-mi fac vreme să citesc şi bogatul arsenal de comentarii – în total vreo 50 de pagini imprimate – şi despre ele aş vrea să vorbesc în primul rînd. Aşa că trimiterea „la text“ devine de neocolit. 

Dl Maci, ca şi mine, şi ca şi mulţi alţi colegi pe care îi cunosc, porneşte, de fapt, de la dileme de etică profesională. Am vrea să-i învăţăm pe studenţi ceea ce credem că ar fi cazul să înveţe de la noi, sau cu ajutorul nostru, la programul de studii la care s-au înscris şi la care predăm. Şi avem sentimentul că reuşim lucrul ăsta, an de an, tot mai puţin. Ne întrebăm de ce şi, mai ales, ce am putea face. 

Sînt lucruri pe care, din poziţia în care ne aflăm, ca profesori, nu le putem schimba. Putem, eventual, după pertractări mai simple sau mai anevoioase, să obţinem modificarea tematicii sau chiar a titulaturii cursului pe care îl ţinem – aprobarea Departamentului, a Consiliului, a ARACIS-ului ş.a.m.d. Dar studenţii nu se înscriu la facultate pentru ce predă X sau Y, ci pentru ce cred ei că le oferă întreg programul pentru care au optat. Pentru a modifica radical un program de studii – planuri de învăţămînt, norme, autorizări şi acreditări – o voce singulară nu e de ajuns. Iar convergenţa de idei – şi de interese! – se obţine atît de greu din partea colegilor, nemaivorbind şi de şefii de pe fiecare palier ierarhic, încît, de regulă, renunţi încă dinainte de a încerca. Cu atît mai puţin poate nădăjdui un profesor să schimbe regulile generale ale jocului – legi, HG-uri, OM-uri, OUG-uri – sau stările de fapt care depăşesc cu mult raza sa de acţiune. De exemplu, pregătirea, interesul, motivaţia cu care se prezintă studenţii în faţa sa. 

Nu e, în fond, o situaţie singulară. Frustrări similare resimte, cu siguranţă, şi un angajat oarecare, fie şi din

sau chiar

, cînd vede disfuncţiile din organizaţia în care lucrează, că ochi avem cu toţii, şi-şi dă seama că nu poate face (mai) nimic ca să fie reparate. 

Pentru profesori se adaugă totuşi un „bonus“ substanţial de disconfort etic. Pentru că, în măsura în care ţi-ai asumat o atare vocaţie, nivelul excepţional de libertate şi de responsabilitate strict personală al meseriei intră în coliziune dureroasă cu sentimentul zădărniciei şi al neputinţei. 

Mi s-au părut nedrepte interpelările comentatorilor, cărora dl Maci le răspundea cu o eleganţă şi cu o pacienţă de care eu unul nu prea mă simt în stare, care considerau imoral să mai stea într-o slujbă pe care domnia sa pare să o considere condamnată la impostură. Învăţămîntul universitar este una dintre liniile de carieră cele mai stabile. Cum erau porecliţi ofiţerii şi subofiţerii de către militarii stagiari „apevişti“, de la APV = „armată pe viaţă“. Mai toţi universitarii critică amarnic „sistemul“, foarte puţini îl şi părăsesc. Dedicaţie profesională, zic unii. Blabla – zic alţii, refugiu belferesc al unor oameni incapabili de altceva. Mai are rost să adaug că în „sistem“ se găsesc şi de unii, şi de alţii? În orice caz, subiectul ca atare cheamă la vehemenţă şi la polarizare. Fiecare tabără rămîne ferm pe poziţii, eventual concedînd oponenţilor că „ar fi şi unele excepţii“. 

În şederile mele pe la cîteva universităţi de notorietate din Europa am remarcat, la început cu surprindere, că există totuşi o „regulă“ în raport cu care se măsoară excepţiile, o „proporţie de aur“ relativ constantă, chiar dacă unora nu li s-ar părea tocmai auriferă: 33% profesori buni şi foarte buni, cu dedicaţie profesională şi greutate ştiinţifică, 33% mediocri, care se achită onorabil de sarcinile didactice şi de cercetare, şi 33% oploşiţi în universitate. Mă bazez nu numai pe intuiţia personală, ci şi pe formularele de evaluare, foarte detaliate, ce se completau semestrial de către studenţi şi se procesau comparativ de către biroul de statistici al universităţii. Universitatea în care predau nu cred că sare afară din regulă. N-avem, e drept, şi instrumentele de măsură cu care să ne obiectivăm impresiile. 

Ajung, astfel, pe o cale ocolită, la punctul fierbinte al articolului dlui Maci: studenţii. Marea necunoscută. Marea suferinţă.

Ce se spune foarte adesea despre studenţi este că ei sînt tot mai:

Slab pregătiţi

Inculţi

Lipsiţi de bună creştere

Apatici

Dezinteresaţi

Abulici

Infantili

De tirul lamentaţiilor corale îi mai apără doar o singură alegaţie: ei sînt „produse“ ale „sistemului“. 

Scuza victimizantă are, desigur, relevanţă statistică, importantă pentru cei în drept şi în măsură să remodeleze învăţămîntul, pentru cei care reflectează la căile de urmat pentru a diminua procentajul de „rebuturi“.

Ca profesor, însă, sau ca examinator – predarea şi evaluarea ar trebui să meargă mînă-n mînă, nu-i aşa? – nu lucrez cu statistici, ci cu indivizi. Care nu sînt şi nu au cum să fie „produse“. Educaţia e, pentru mine, ca profesor, cu totul altceva decît linia de asamblare a unei fabrici de adulţi. Încerc ca, pe cît posibil, fiecare student să iasă din cursul meu un pic mai bine pregătit, mai cult, mai binecrescut, mai implicat, mai motivat, mai orientat şi mai matur decît a intrat. Este ceea ce am numit în articolul precedent „valoarea adăugată“ a educaţiei. 

Aici, etica mea profesională se desparte net de cea a comentatorilor dlui Maci, care recomandă ca profesorul să se ocupe de cei 4% dotaţi şi să nu-şi mai facă procese de conştiinţă în privinţa celorlalţi. E o atitudine care face ravagii în învăţămîntul nostru, încă de la clasa primară. Dup-aia ne plîngem, tot noi, de rateurile date de „sistem“. 

Parc-aud deja o obiecţie iritată: bine-bine, aşa o fi să fie în primară, în gimnaziu, hai în liceu, dar în facultate? 

Cu regret răspund că şi facultatea, oricît de „sus“ am vrea să o plasăm în imaginarul nostru, rămîne, totuşi, un ciclu de învăţămînt – o formă de educaţie. Am însă impresia că nu asta vor mare parte dintre concetăţeni de la învăţămîntul românesc. Portdrapelul lor este cuvîntul „selecţie“. Despre asta, în curînd. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.