Sindromul imposturii

Cum să-ţi păstrezi calmul cînd toată lumea ţipă în jurul tău? Să zici că învăţămîntul nostru e la pămînt a ajuns să sune încurajator. Măcar nu mai ai unde să cazi mai departe. În pletora de acuze dezlănţuite cu orice prilej, una îşi face loc în faţă tot mai vocal.  

Învăţămîntul nostru suferă cronic de impostură. Impostura e ascensională. Prinde aripi pe măsură ce se înalţă pe traseul educaţional. Liceul? O abureală. Mai bună e o şcoală de meserii. Măcar înveţi ceva. Licenţa? O aiureală. Studenţi năuci, care nu ştiu nici măcar unde se află, darămite încotro se îndreaptă, profesori apelpisiţi cu un

demn de o meserie mai acătării. Masteratul? Un moft. Nimeni nu ştie la ce e bun, afară, poate, de a-l face afară. Doctoratul? O poantă nesărată. Încă o diplomă la butonieră. Las’ că ştim noi cum se face rost de ea. 

Prin anii ’80 se spunea că Partidul ar fi încheiat un pact tacit cu clasa muncitoare: voi vă faceţi că munciţi, iar noi ne facem că vă plătim. Acum a venit rîndul educaţiei: noi ne facem că vă învăţăm, voi vă faceţi că învăţaţi. Nu-i o boală nouă. De fapt, e greu de spus dacă maladia e efectivă sau de natură ipohondrică. Dacă suferim de impostură sau de spaima de ea. Rădăcinile sindromului sînt lesne de depistat. Textul lui Titu Maiorescu,

(1868), se mai studiază încă, pe ici, pe colo, prin şcolile româneşti. Urcînd în siajul celebrei teorii maioresciene a „formelor fără fond“ – pregătite, de altminteri, abundent de criticismul paşoptist moldovenesc, cum ne convinge Ibrăileanu – denunţarea contemporană a imposturii educaţionale adaugă o tonalitate aparte, deloc neglijabilă. 

Ca să-mi verific intuiţia, mă întorc la text. Maiorescu vorbeşte despre „vanitate“, „dispreţul adevărului“, „suficienţă“, „rătăcire totală a judecăţei“, „orbire“, „neadevăr“, în rezumat: „pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr“. Diagnosticul e sever: „Fără cultură poate încă trăi un popor (...), dar cu o cultură falsă nu.“ Totuşi, termeni precum „impostor“ sau „impostură“ lipsesc din vocabularul incriminatoriu. Nu i-au venit la îndemînă lui Maiorescu sau nu căpătaseră încă drept de încetăţenire în limba română atunci cînd criticul junimist îşi aşternea pe hîrtie pledoaria? 

Prietena mea Rodica Zafiu îmi dă o mînă de ajutor şi-mi spune că termenii „impostură“ şi „impostor“ figurează deja de la mijlocul veacului al XIX-lea în scrieri de Ion Heliade Rădulescu, de pildă, iar la 1876 sînt înregistraţi oficial în dicţionarul lui Massim şi Laurian. Vasăzică, nu prin „neajungerea limbii“ îşi explică ei absenţa din textul maiorescian.

Potrivit lui Maiorescu, contemporanii săi se înşală atunci cînd se fălesc cu „izbînzile“ modernizării României. Contemporanii noştri acuză învăţămîntul că

înşală pe potenţialii lui beneficiari. Doctrina „formelor fără fond“ parcurge drumul de la iluzie la escrocherie.

Pentru Maiorescu, exista un răspuns răspicat la întrebarea „ce-i de făcut?“: să urmăm calea adevărului. Pentru mulţi dintre noii justiţiari, maladia e incurabilă. Ea e înrădăcinată în culpa omniprezentă a unui popor care se face că există, într-o permanentă complicitate a minciunii şi a înşelăciunii. 

Alţii, mai temperaţi, întrezăresc, totuşi, o ieşire din impas: selecţia. Prea mulţi doctoranzi, prea mulţi masteranzi, prea mulţi studenţi, prea mulţi liceeni. Prea lung învăţămîntul obligatoriu. Copiii ar trebui instruiţi cît să-şi facă un rost în viaţă. Să fie, adică, educaţi pentru muncă (evident, nu şi copiii noştri). Sistemul ar trebui să „producă“ meseriaşi destoinici pe de o parte şi o mînă de olimpici de performanţă, numai buni pentru export, pe de cealaltă parte. Ar trebui reintroduse examenele scrise de admitere la liceu, la licenţă, la master, la doctorat. Nu risipim banii pe mediocrităţi, încurajînd – perpetuînd – impostura. 

Găsesc în textul maiorescian: „Mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor“. Nu mi-e clar ce înţelegea el prin „viaţa publică“. Pentru mine, şi poliţistul rutier, şi funcţionarul de la primărie, şi ţăranul care merge din cînd în cînd la vot, cu sau fără pungă cadou, participă la „viaţa publică“. Elevului complexat şi ambiţios de la Teresianum de acum mai bine de un veac, străduindu-se să-şi facă drum, prin reuşite personale, în aroganta aristocraţie vieneză, i-a fost greu să observe că „buna aşezare“ a lumii de adopţie nu se datora în primul rînd impulsului venit dinspre elitele meritocratice cît unei solide mediocrităţi, permeînd toate ungherele vieţii sociale.

A fost, trebuie să recunosc, una dintre revelaţiile ingenue ale contactului de lungă durată cu lumea occidentală – tot în Viena, la un secol după Maiorescu: nu pe palierul excelenţei avem noi, românii, un handicap serios, ci pe cel al mediocrităţii. Acea „clasă de mijloc“ şcolită – „polită“, cum se spunea – care dă cheag societăţii şi teren ferm de aşezare şi de construcţie elitelor. 

Cînd am intrat cu maşina, acum cîţiva ani, dinspre Statele Unite în Canada, ofiţerul de frontieră, văzîndu-mi paşaportul, mi-a făcut cu ochiul: „Dracula?“ Cred că i-am răspuns destul de iritat, drept pentru care omul s-a simţit dator să-mi vorbească despre castelul de la Poenari, despre legendele săseşti privitoare la Vlad Ţepeş – în fine, lucruri de care mare parte dintre compatrioţii mei n-au habar. Şi pe care, cu siguranţă, simpaticul amfitrion nu le învăţase în şcoala lui din ţara miilor de lacuri. Dar învăţase, probabil, curiozitatea. O materie pe care adepţii selectivităţii ar exclude-o fără reticenţe din modelul lor utilitarist de educaţie. 

La inaugurarea unei faze finale a olimpiadei de română am avut proasta inspiraţie de a transmite participanţilor un mesaj prin care îi îndemnam să preţuiască întîi de toate interacţiunea cu colegii din diferite colţuri ale ţării, cu profesorii, cu ei înşişi, aflaţi pe drumul descoperirii propriei individualităţi. Premiile, le spuneam, contează mai puţin. Am fost taxat imediat după încheierea scurtei alocuţiuni, pe motiv că le descurajez spiritul de competiţie. Dumnezeule, mi-am spus, iar am fost la un Oscar fără să ştiu! 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.