Un sport la Răsărit
România a bătut Spania la FED Cup cu lacrimi, dureri de cap şi tremurat de mîini. De ce se emoţionează sportivii noştri cînd e să performeze?
Ce s-a petrecut la Galaţi poate fi expus la muzeul complexelor naţionale. E un exemplu al traumelor de care suferim şi, dincolo de noi, cei care ne reprezintă. Cadrul e următorul: un oraş de provincie (fără mall), un meci important, un public dornic de a locui vreme de două zile pe o insulă a reuşitei dintr-un ocean al frustrărilor, un sport care nu se adună în echipă decît o dată pe an, o vedetă mondială aterizînd acolo probabil unica oară în această viaţă (ca şi cum s-ar duce Beckham într-o aşezare de inuiţi – bine, ăia, spre nefericirea lor, s-ar putea să nu ştie cine e). Avem punerea în scenă perfectă pentru un spectacol lacrimal. Fetele au trăit ca şi cum ar fi trebuit să înfigă steagul românesc la Plevna. Tensiune groaznică, responsabilitate enormă. De ce? Pentru că victoria, aceea care contează, e pentru românul de rînd ceea ce un ecler de la Ateneu e pentru un somalez. În consecinţă, nevoia de victorie devine asupritoare, se revarsă, sub formă de încurajări, desigur, ca o avalanşă în capul jucătoarelor. E mai lesne să ratezi decît să izbuteşti în astfel de condiţii. La noi e cam aşa: tot ce nu reuşim în propriile vieţi revărsăm cu asupra de măsură peste cei care au curajul să scoată capul deasupra covorului de ţeste, fie că se întîmplă să fie un „tătuc“, un tip care inventează SMURD-ul sau o jucătoare de tenis. Ne lăsăm în seama lor. E mai simplu. E ca un somn fără garanţia visului.
