Cu Elena Udrea în telescaun

Cînd am fost pentru prima oară în staţiunea de schi Sölden din Austria, în urmă cu zece ani, într-o săptămînă întreagă am întîlnit doar doi români. Întîlnirea a doi tineri schiori şi alpinişti tocmai la gheţarul de la Tieffenbach, dincolo de tunelul de schi, a fost o surpriză. Anul acesta, surpriza a fost să vedem că între timp locul pare a fi fost pur şi simplu cucerit de schiorii amatori din România. Erau familii întregi, venite cu căţel şi purcel. Între sutele de maşini parcate la baza pîrtiilor din Sölden, cel puţin un sfert aveau număr românesc (la începutul lui februarie). Şi erau automobile serioase, nu glumă. În plus, în zonă se aflau şi mulţi români pe care nu-i recunoşteai după maşini fiindcă acestea erau închiriate de la München sau Viena, unde turiştii noştri ajunseseră cu avionul. Pretutindeni se vorbea româneşte. Şi ce se mai vorbea! Am simţit chiar şi un fel de solidaritate de tip montan, între români. 

Într-o zi, de pildă, în timp ce bîjbîiam pe schiuri prin ceţurile lăptoase de pe gheţarul Rettenbach, la peste 3000 de metri altitudine, am auzit o voce spunîndu-mi pe româneşte: „N-o luaţi în stînga, că acolo e periculos“. Altă dată, în dreptul cabanei vesele ce răsuna întruna a rock and roll, un tînăr cu placă a intrat în Mariana. Şi-a cerut scuze în ruseşte. „N-ai ştiut să te opreşti“, a remarcat victima noastră, în timp ce se aduna de pe jos. Ca din pămînt a apărut şi românul pregătit să-şi ofere umărul şi umorul de ajutor: „Doamnă, păi, aşa sînt ruşii, nu ştiu niciodată să se oprească, aşa au intrat şi-n Crimeea… şi-n Ucraina“.

Într-un telescaun, trei bărbaţi, care nu ne cunoşteam între noi, ne-am simţit imediat drept compatrioţi şi am intrat în vorbă. Discuţia a ajuns imediat la Elena Udrea. Fiecare voia să ştie dacă ceilalţi au vreo informaţie nouă. „Au arestat-o?“ „Încă nu.“ „O saltă şi pe ea, îi vine rîndul, nu se poate.“ „Se pare că, mai nou, a dat-o în gît şi Nelu Iordache.“ „Păi, au furat prea mult, domnule. Tuturor ne plac banii, oameni sîntem, dar nici chiar aşa. Păi, cică Cocoş ăla a luat şpagă de nouă milioane de euro. Nu se poate, domnule, chiar aşa.“ Am ridicat copertina telescaunului, bătea un vînt cumplit, ne-am dat jos lîngă vîrful Schwarzkogl, ne-am urat o zi bună şi ne-am văzut fiecare de propria coborîre. 

Pe aceeaşi vale a Oetz-ului, în urmă cu cîţiva ani, am descoperit fabuloasele băi termale de la Längenfeld. Pe atunci, ruşii păreau a fi clienţii de bază. Acum ei sînt ocupaţi cu treburile inerente unei tiranii „ca-n Rusia“, dar românii i-au înlocuit cu brio. În bazinele interioare şi în cele exterioare, în „farfuria“ cu apă sărată şi în cea cu apă sulfuroasă, la restaurant şi în zonele de relaxare auzeai numai româneşte. Erau arădeni şi timişoreni (care vin de la ceva mai mult de o mie de kilometri de acele locuri), dar şi bucureşteni sau chiar suceveni, vasluieni şi ieşeni (şi e cale lungă de la Iaşi pînă în Tirol).

Un tată cu accent ardelenesc îi povestea altuia că dimineaţa la ora şapte, în camera de la hotel, le cîntă copiilor lui „Deşteaptă-te, române“, ca să prindă micul dejun şi să ajungă pe pîrtie devreme. O fetiţă de vreo cinci ani le obliga pe alte trei să-i imite exerciţiile de gimnastică: „unu-doi sus, unu-doi, lateral“. Cîţiva adulţi, stînd în cerc în mijlocul apei, îşi imaginau rîzînd procedura prin care vizitatorii băilor (românii) sînt daţi afară la ora închiderii: „Păi, ne scoate dopul“. 

În mijlocul nopţii, ca din nişte cazane drăceşti, aburii albi ai băilor termale se înălţau spre vîrfurile înzăpezite ale munţilor din jur, în timp ce din cer cădeau fulgi de ninsoare care pişcau părţile de piele nescufundate ale celor ce se zbenguiau prin apă. Printre nori, din cînd în cînd, apărea luna. Difuzoarele terestre şi subacvatice infiltrau sunete diafane, muzică de relaxare abia perceptibilă. În atmosfera aceea de-a dreptul halucinantă, băile clocoteau de irepresibila veselie şi bunăstare românească. La ieşire, casierele austriece făceau exerciţii de a spune „la revedere“ şi „mai poftiţi pe la noi“. Oare aşa s-or simţi englezii şi americanii cînd, peste tot pe unde merg, lumea încearcă să le vorbească limba? N-aş zice că e un sentiment rău. Românii salvează Europa, după cum a observat prietenul meu Adi. 

Am părăsit Austria pe un soare orbitor, cu vîrfurile Alpilor strălucind de zăpadă proaspătă (ca-n

întipărite pe retină. O ultimă imagine: la o benzinărie la care maşinile româneşti stăteau la coadă, un tip cu o dubă din Satu Mare îşi umplea de la pompa de motorină nişte PET-uri de cinci litri. Românul de tip supravieţuitor, care n-a dispărut. Ce rost sau ce şmecherie se voia acea operaţiune, numai el putea şti. Am traversat Ungaria fără să vedem mai nimic şi am intrat în România cea pestriţă, pe o vreme mohorîtă. Prea multe reclame puse aiurea, colorate aiurea, din materiale aiurea… Prea multe case prăpădite de oameni neaşezaţi bine, cu rosturi împrăştiate. Noroc cu Sibiul în care ne-am oprit să mîncăm. Ne-a mai amintit o clipă de locurile de unde plecaserăm.