Împuşcarea francului

Actuala criză a împrumuturilor în franci elveţieni a reactivat o expresie mai rar folosită, dar păstrată în vocabularul nostru pasiv:

Titluri şi articole de ziare au reintrodus-o în circulaţie prin jocuri de cuvinte mai mult sau mai puţin fericite, bazate în esenţă pe două procedee: schimbarea sensului şi inversarea rolurilor. Semnificaţia curentă a formulei (care desemnează goana disperată după bani) e convertită în ideea de luptă împotriva francilor, de fapt de încercare de anihilare a efectelor valorizării („Cum împuşcă francul ministrul Finanţelor şi BNR“,

, 18.01.2015; „Cine împuşcă francul?“, amosnews, 19.01.2015; „Mii de români în stradă: «Vrem şi noi să împuşcăm francul!»,

20.01.2015). Schimbarea sensului este asociată cu inversarea rolurilor, în măsura în care moneda este prezentată ca agresor: „Cînd francul elveţian împuşcă băncile“ (

, 18.01.2015); „Ne-a împuşcat... francul“ (

, 29.01.2015). În ambele cazuri, efectul de surpriză umoristică e produs printr-o reinterpretare şi o remotivare a formulei iniţiale. 

Expresia este cuprinsă în dicţionarele noastre generale (de obicei la cuvîntul

), cu explicaţia „a fi în mare lipsă de bani; a trăi din expediente“ (DEX). La originea ei stă, cel mai probabil, o metaforă glumeaţă din limbajul colocvial; transferul metaforic poate fi pus în evidenţă foarte bine de un citat din Caragiale, printr-o replică a personajului emblematic Mitică, „bucureşteanul

“: „Cînd merge să se-mprumute cu bani: – Unde ai plecat, Mitică? – La vînătoare de lei.“ Cel plecat să vîneze bani ajunge să-i şi împuşte, desigur. E posibil ca metafora „vînării de bani“ să fi presupus de la început jocul de cuvinte bazat pe omonimia cuvîntului

, dar aceasta nu era neapărat necesară pentru înţelegerea situaţiei. Singularul

din

poate fi înţeles, metaforic, ca desemnînd o pluralitate (ca în argoticul „hai, marcă banu’“), dar sugerează şi lipsa acută, deci nevoia de a vîna pînă şi cea mai mică sumă, unitatea monetară. 

La începutul secolului al XX-lea, expresia era destul de folosită; o găsim de mai multe ori în revista umoristică

(de exemplu: „o sumedenie de inşi cari practică sporturile la modă

şi de-a tăia cîinilor frunze“, în nr. 33, 1913). Apăruse şi compusul

(construit pe tiparul

etc.), care desemna un fel de

şi pe care îl folosea George Ranetti („avocaţi, studenţi, moaşe, popi, ofiţeri, milionari,

, negustori mari“, în „O ospătărie fantastică“,

, 1909), ca şi Delavrancea într-un discurs al său („să vedem pe

întemeind ziare noi“) etc.   

a fost una dintre denumirile de monede devenite în română termen generic pentru noţiunea de „bani“:

stau, astfel, alături de

sau

(pentru mai multe informaţii, a se vedea Coman Lupu –

, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, ediţia a II-a, 2013). Circulaţia populară a produs şi varianta deformată

(„Cineva le şparleşte

şi ei se dau de ceasul morţii“, Paul Georgescu, 1983), precum şi diminutivele

,

(înregistrate, toate, de dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu). Termenul a intrat şi în expresia colocvială

= „a avea (la un moment dat) bani; a dispune pentru moment de o sumă de bani“, „Piticu e în franci“ (Brunea-Fox, 1933). 

Cocoana din „Art. 214“ (schiţă apărută în

în 1901) utiliza fără probleme sinonimia

: „l-a suplimatără; cu

a lui o să se procopsească statul! în maţe să le stea ăi

“ Nu era, totuşi, doar un fenomen de neglijenţă de exprimare sau de echivalare strict lingvistică, sub semnul general al noţiunii de „bani“. Dicţionarele mai vechi au surprins în definiţiile lor detaliul interesant al echivalenţei dintre moneda naţională şi cele străine. În

lui Laurian şi Massim, din 1871, termenul

este definit ca „una moneta francesca de argentu, ecale in valore cu leulu nostru“. În 1931, în

„Cartea Românească“,

are două echivalări: „monedă de argint (şi de bronz, de la războiul mondial încoace) franceză corespunzătoare leului nostru“ – şi „monedă de argint elveţiană de valoarea unui leu de aur“.   

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice