Pişicher
Din bogata listă de sinonime desemnînd insul abil, dibaci, iscusit, şiret, viclean, şmecher etc., cu conotaţii pozitive, negative sau indecise, unele cuvinte sînt mai puţin folosite azi (pişicher), altele au ieşit cu totul din uz (iuşchiuzar). Poate că nici pişicher n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost reţinut de texte literare clasice, în primul rînd de Caragiale. Nu întîmplător, cele mai multe dintre utilizările actuale ale cuvîntului reiau cu totul formula exclamativă mare pişicher!, rostită de Pristanda ca pentru sine, în vreme ce aruncă „priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu“: „Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!“ Regăsim exclamaţia în diferite contexte actuale: „Mare pişicher, dom’le! Marica s-a împăcat cu Ilinca Vandici“ (cancan.ro); „Mare boier, mare pişicher (...)! (detectivultau.ro); „Mare pişicher acest păsăroi“ (trilurilu.ro). Cuvîntul e folosit ca substantiv, pentru a caracteriza persoane („Pişicher de Vîlcea!“, indiscret.ro) dar şi, metaforic, obiecte („orice mini-obiect din metal este un pişicher prin excelenţă“, catavencii.ro); are însă şi utilizări ca adjectiv, chiar acordat la feminin: „Pişicheră autoare!“ (yorick.ro), ori ca adverb: „l-am privit pişicher“ (T. Tandin, Jurnalul unui poliţist, 2013).
Prezenţa cuvîntului în presa de azi nu se compară însă cu cea de acum un secol. Se pare că termenul era chiar la modă, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, fiind des folosit în pamflete, în ziarele şi revistele umoristice ale vremii: „Halal să-ţi fie! Mare pişicher ai fost!“ (Epoca, 22 iunie 1886; şi: „îmbătrînitul în pişicherlîc“, Epoca, 21 mai 1887); „sînt nişte pişicheri fără pereche“ (Furnica, nr. 29, 1916); „kind se zici eu pişicher“ (Ciulinul, 12 noiembrie 1884; într-o imitare satirică a pronunţiei germane). Într-o conferinţă din 1919 consacrată lui Mihai Viteazul, Nicolae Iorga evoca sarcastic admiraţia populară faţă de şmecherie, atribuind termenul jargonului muntenesc al Capitalei: „în limbagiu special bucureştean, se zice «ce pişicher!»“.
Cuvîntul e cuprins în dicţionarele noastre, cu o etimologie clară sub aspectul formei, dar deloc sau prea puţin explicată din punctul de vedere al sensului. Pişicher provine din turcă (nu este deci întîmplător derivatul pişicherlîc), din forma pişikâr. Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu trece în revistă diferite explicaţii ale unei presupuse evoluţii semantice (pornind de la înţelesurile „chelner, ospătar“; „meseriaş, artizan“, „saltimbanc“), ultimele sugerate chiar de Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi a culturei române (1900). Emil Suciu (în Influenţa turcă asupra limbii române, 2010) adaugă o trimitere la numele unui personaj de teatru popular turcesc. De fapt, aceasta e cea mai firească explicaţie a originii cuvîntului. Într-un tip de teatru comic tradiţional, denumit ortaoyunu, jucat de actori, pe scenă, bazat pe stereotipuri şi pe improvizaţie (un fel de commedia dell’arte), existau două personaje principale: Pişekâr şi Kavuklu. Primul era eroul inteligent, abil, care deschidea spectacolul şi rămînea tot timpul pe scenă (Talat S. Halman, Rapture and revolution, 2007, pp. 116-118). E evident că a avut loc transformarea numelui propriu în nume comun şi preluarea atributelor personajului popular.
Sînt tulburătoare, în orice caz, urmele pe care distracţiile populare orientale ale trecutului le-au lăsat în limbă. Pişicher e marginal, dar caraghios este un cuvînt esenţial, de provenienţă similară: e transformarea în substantiv comun şi apoi în adjectiv a numelui unui personaj comic. Tradiţionalul teatru de umbre karagöz, denumit astfel după unul dintre cele două personaje comice centrale, Karagöz (omul simplu, cam grosolan, un fel de Păcală), „forma una din distracţiunile favorite ale vechii noastre societăţi“ (Şăineanu, p. CXX). Pentru caraghios, contactul direct cu teatrul de păpuşi şi de umbre e dovedit de mărturii ale călătorilor epocii, citate de Şăineanu. E foarte probabil ca şi personajul Pişekâr / Pişicher să fi fost familiar publicului românesc de acum cîteva secole. Mă întreb dacă nu cumva chiar denumirea tipului de teatru (orta oyunu, „joc, reprezentaţie în mijloc“, adică în mijlocul publicului, pe scenă), nu ar putea fi sursa expresiei populare a lua la mijloc („a lua în rîs“, „a-şi bate joc“).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
