Un sport la Răsărit
Cît de valabilă mai e vorba aceea că e grea viaţa de antrenor?
E grea. Mai ales dacă trebuie să-ţi conduci echipa din închisoare, să faci schimbările prin telefon şi să aştepţi terminarea apelului de dimineaţă ca să poţi să dai undă verde vreunui transfer. De fapt, trebuie să înţelegem termenii. Anglofonii au priceput primii. Un „trainer“ e una, „manager“ e alta. Iar categoria patronului e aparte. Există în lumile bine aranjate o structură a comenzii. Ca regulă, un ministru al Transporturilor nu se apucă să facă pe vatmanul, iar un proprietar nu bagă şi nu scoate jucători de pe teren sau din lot cînd îl apucă. Neexistînd această cultură la noi, toate funcţiile sînt supuse reinterpretării. Există un tip în costum sau trening, după gust, care stă în picioare la marginea terenului şi strigă la jucători. Ce este el? Simplu spus, un om care trebuie să-şi ducă echipa la victorie. Cum? Treaba lui. Viaţa unui astfel de personaj e o bizarerie. E un tehnician, un fel de inginer de fotbal care imaginează scheme şi cîntăreşte parametri. Şi din cînd în cînd vine un Ceauşescu şi schimbă tot, indiferent cît ai turnat în fundaţii şi în stîlpi. E ca în emisiunile acelea absurd bufe în care concurenţii trebuie să meargă pe o bîrnă în echilibru precar în timp ce tot apar aleator ciocane uriaşe care îi iau la ţintă. Poate că o să reuşească. Sau poate că nu. Asta se întîmplă cu cei numiţi, printr-o semantică abuzivă, Mister. Un adevărat mister.
