Teoria Universală
Nu e vorba chiar despre teoria conspiraţiei universale, aşa cum poate mulţi iubitori de scenarii şi-ar închipui şi nici chiar despre filmul
, proaspăt recompensat cu un Oscar pentru cel mai bun actor, Eddie Redmayne, în rolul omului de ştiinţă Stephen Hawking. Dar este vorba despre cartea lui Stephen Hawking, publicată la începutul deceniului trecut –
– tradusă la editura Humanitas în 2014 cu titlul Teoria Universală, prin al cărei „univers“ aş vrea să zăbovesc puţin.
Visul multor mari fizicieni din epoca actuală ar fi descoperirea (sau crearea) unei teorii integrale, care să includă şi să explice de la un capăt la altul legile universului, atît la scară macro cît şi la scară micro. Să explice adică, în acelaşi timp, şi lumea stelelor şi a galaxiilor, dar şi pe cea a atomilor şi a particulelor subatomice. Necazul e că, pe măsură ce ştiinţa omenească avansează, creşte şi numărul problemelor nerezolvate. La fiecare mare descoperire, odată cu speranţa unei descifrări complete, se ivesc şi noi necunoscute care par să complice şi mai mult înţelegerea noastră. În condiţiile acestea, e greu de crezut că visul fizicienilor se va îndeplini – cu alte cuvinte, că Dumnezeu le va permite să-i descopere întregul mecanism al creaţiei. De altfel, deşi e o sumă de prelegeri despre istoria universului aşa cum ne-o imaginăm astăzi şi cum a văzut-o omenirea de-a lungul timpului, despre Big Bang-ul originar, despre găurile negre (care „nu sînt atît de negre“), despre direcţia timpului sau despre frontierele universului, cartea lui Stephen Hawking ajunge, de fapt, la Dumnezeu. Fizicianul observă că şi dacă s-ar descoperi că există o singură teorie unificată posibilă, un set de reguli şi ecuaţii care să explice funcţionarea întregului univers, aceasta nu ar epuiza întrebările. Fiindcă, în acest caz, ne-am pune problema: „Ce anume însufleţeşte ecuaţiile şi creează un univers pe care acestea îl descriu?“
Savantul ajunge şi la esenţa esenţelor: „De ce s-ar strădui universul să existe? Este teoria unificată atît de puternică încît să dicteze propria ei existenţă? Sau are nevoie de un creator? Şi, în acest caz, are El vreo altă influenţă asupra universului, în afară de faptul că e răspunzător de existenţa acestuia? Dar pe El cine l-a creat?“ Probabil că sînt întrebări pe care, într-un fel sau altul, ni le punem mulţi dintre noi (sau măcar unii). Ele par inerente „materiei“ care a ajuns să aibă conştiinţă proprie. Dar Stephen Hawking n-a ajuns la ele pe vreo scurtătură intuitivă obişnuită. El şi le pune după o viaţă de observare a funcţionării universului, după ce a intrat în bucătăria cercetării şi a studiat nenumărate „amănunte“. Iar unele asemenea „amănunte“ sînt la fel de uluitoare ca şi întrebările supreme. De exemplu, dacă acceptăm observaţiile şi teoriile actuale bazate pe aceste observaţii: „(…) de ce universul e atît de uniform la scară mare – de ce arată la fel în toate punctele din spaţiu şi în toate direcţiile?“
Regăsim la Hawking şi una din problemele pe care le ridica şi un alt mare fizician cosmolog, Martin Rees, în cartea intitulată Doar şase numere , şi anume: „De ce universul şi-a început expansiunea cu o rată atît de apropiată de cea critică, prin care să evite recolapsarea?“ S-a calculat că dacă această rată ar fi fost mai mică fie şi cu o sutime de milionime de miliardime, universul ar fi recolapsat sub acţiunea gravităţii. În schimb, dacă rata ar fi fost mai mare cu aceeaşi infimă cantitate, universul ar fi devenit practic gol. (Martin Rees demonstra în cartea sa existenţa a şase rapoarte din structura micro şi macro-cosmosului, dintre care, dacă doar unul singur ar fi avut o infinitezimală abatere, n-ar mai fi fost posibilă apariţia stelelor şi a vieţii.)
Hawking vorbeşte în cartea sa şi despre „singularitatea“ de la care a început universul şi despre găurile negre (cu păr sau fără păr) de care a fost preocupat în mod special. El ştie că va primi premiul Nobel dacă, în timpul vieţii sale, se va descoperi o gaură neagră primordială (din prima fază a universului), dar e conştient că şansele de reuşită, cu tehnologia actuală, sînt infime (poate că vom rămîne doar cu L’Origine du monde a lui Courbet).
Celebrul fizician îşi pune o serie de întrebări şi despre limitele universului. Emite ipoteza că acesta ar putea să fie finit, fără să aibă însă o frontieră sau o margine, tot aşa cum pe Pămînt, finit fiind el, oricît ai merge nu vei întîlni niciodată o margine. Aşa, ne mai împăcăm, poate, cu ideea infinitului, pe care mintea umană n-o prea concepe. Mai greu de suportat sînt problemele pe care Hawking şi le pune în legătură cu timpul. Sensul în care curge timpul, explică el, este acelaşi în care universul se dilată şi acelaşi în care dezordinea (entropia) creşte. Este, de asemenea, sensul care pe noi ne face să ne amintim trecutul şi nu viitorul. Uăleu!
Mi-aduc aminte că una din grozăviile spaţiului-timp, asupra căreia însă Hawking nu insistă în această carte, mi s-a părut a fi demonstraţia potrivit căreia, cu cît priveşti mai departe în univers (la mai mulţi ani-lumină distanţă), cu atît vezi mai departe în trecut. E o relaţie care parcă te face să crezi că totul nu e decît o iluzie, o mare şmecherie. Şi ştiinţa pură pare să aibă partea ei de ficţiune. Sper că nu v-am ameţit de tot.
