Aproape tot ce ştiţi despre chestiunea grecească e greşit
După multă agitaţie, noul guvern grec a ajuns la un acord de prelungire a programului de asistenţă, pentru următoarele patru luni. Naraţiunea comună asupra subiectului e în linii mari următoarea: grecii s-au împrumutat, au fost salvaţi în schimbul unei austerităţi dure, iar acum nu mai vor să plătească. Judecata asupra faptelor diferă, oamenii ţin cu grecii sau cu nemţii de parcă e un meci de fotbal. Totuşi, detaliile economice sînt acoperite de vîlva politică. Într-un fel interesant, Syriza a reuşit să facă agenda, a impus termenii dezbaterii. Asta nu înseamnă că a cîştigat dezbaterea, dimpotrivă: cu cît guvernul Syriza e mai popular acasă, cu atît ideea că grecii merită o păsuire e mai nepopulară în alte ţări.
Însă despre ce datorie şi ce austeritate vorbim? Naraţiunea de mai sus se schimbă cînd intri în detalii. Urmărind doar din ziare gîlceava politică Syriza
nemţii cei austeri, sîntem, de fapt, într-o capcană. În paragrafele care urmează voi rezuma cîteva rapoarte recente de la Center for European Policy Studies (CEPS – cel mai mare
din Bruxelles). Trei sînt scrise chiar de directorul CEPS, Daniel Gros: „Grexit 2015: A primer“ (22 ianuarie); „A Greek way out?“ (5 februarie); „The Greek Austerity Myth“ (10 februarie). Un alt raport, publicat tot de CEPS, e scris de Cinzia Alcidi şi Alessandro Giovannini – „The Cost of Servicing Greece’s Debt: A Sisyphean task?“ (4 februarie). Care este deci povestea economică, aşa cum reiese din aceste rapoarte?
E corect că Grecia are un nivel al datoriei de 170% din PIB, mult peste limita de 120% considerată rezonabilă. Însă acest nivel în sine nu spune totul: pe lîngă ce datorie totală ai, contează către cine o ai şi cînd trebuie să o plăteşti. Şi aici situaţia Greciei se îmbunătăţeşte vizibil: Grecia a obţinut atît reduceri ale datoriei (în 2012 nivelul era de 230% din PIB), cît şi reduceri ale dobînzilor şi perioade de graţie. Acestea fac ca în acest an Grecia să aibă de plătit mai puţin pentru serviciul datoriei decît Italia sau Irlanda. Plata curentă a datoriei Greciei înseamnă 1,5% din PIB. Ceea ce, susţin cei de la CEPS, este sustenabil, comparat atît cu alte state din zona euro care au trecut prin dificultăţi financiare, cît şi cu alte experienţe recente ale unor ţări europene care au făcut faţă unor sarcini de datorii mai mari (Belgia, Irlanda, la începutul anilor 1990). Ba chiar este mai puţin decît serviciul datoriei pe care îl avea Grecia în cei zece ani de dinainte de a intra în zona euro.
De ce este Grecia altfel? Pentru că celelalte ţări din zona euro care au fost ajutate – Irlanda, Spania, Portugalia – au ieşit din zona roşie în care au nevoie de finanţare de urgenţă. Grecia însă a mimat reformele structurale şi are o problemă cu exporturile. Evident, dacă o ţară exportă mai mult, îşi poate plăti mai uşor datoria. Teoretic, dacă o ţară trece printr-un program de austeritate – care scade salariile –, producţia pentru export se ieftineşte, deci ar trebui să crească exporturile. Portugalia a avut o revenire spectaculoasă, cu o creştere de 30% a exporturilor. Grecia a înregistrat o scădere a salariilor de 20% din 2009 încoace, dar nu au crescut exporturile. Simpla scădere a veniturilor populaţiei, fără reforme, nu e suficientă.
În mod paradoxal, s-ar putea ca tocmai împrumuturile post-criză să fi oferit spaţiu de manevră politicienilor greci pentru a amîna restructurarea administraţiei şi a economiei. Căderea bruscă a veniturilor a făcut ca ţara să ajungă atunci la 10% deficit bugetar. Dacă nu era membră în zona euro şi deci dacă nu era salvată, ar fi trebuit să ajungă imediat pe zero. Dar Grecia a primit mai mulţi colaci de salvare, deci, de fapt, asistenţa externă a permis Greciei să amîne austeritatea.
Poate cea mai importantă evoluţie faţă de 2009 este schimbarea deţinătorilor datoriei. Atunci, aproape toată datoria elenă era deţinută de bănci şi investitori privaţi – cei care acordau împrumuturi statelor înainte de criză. Grecia beneficia de credibilitatea oferită de zona euro, dar plăţile trebuiau făcute imediat. În prezent, numai 17% din datoria Greciei este deţinută de sectorul privat. Cea mai mare parte, 62%, este deţinută de vehiculele financiare create de zona euro ca răspuns la criză, cel mai mare fiind European Financial Stability Facility (EFSF). Alte 11 procente sînt deţinute de Banca Centrală Europeană, iar 10% de FMI.
O paranteză pentru a explica ce este acest EFSF. A fost creat tocmai pentru a uşura povara datoriilor pentru statele membre euro care gîfîiau. Cum funcţionează? Statele membre euro pun la bătaie garanţii, pe baza cărora EFSF se împrumută la dobînzi mici şi strînge bani pe care îi oferă statelor aflate în dificultate. Astfel, EFSF poate strînge pînă la 440 miliarde de euro, adică atît are acoperit ca garanţie din partea statelor membre. Din aceste miliarde, de pildă, Franţa acoperă 89, Germania acoperă 119, Spania – 52, iar Slovenia două miliarde. Pe lîngă garanţiile din EFSF, Grecia a mai contractat datorii bilaterale de la statele din zona euro. Voi reveni la acest aspect.
Acum, ne întoarcem la naraţiunea economică descrisă de rapoartele CEPS. Partea frumoasă cu EFSF este că în 2012 s-a luat decizia de a i se acorda Greciei o perioadă de graţie de zece ani. Deci, de fapt, Grecia nu dă înapoi aceşti bani decît începînd din 2022 încolo, în speranţa că pînă atunci îşi revine economic. Dintre creditorii săi instituţionali, în 2015 Grecia ar trebui să facă plăţi doar către FMI şi către Banca Centrală Europeană.
Cum e însă cu austeritatea? De fapt, fostul guvern grec negociase un nivel fix al cheltuielilor sociale de 21% din PIB pentru anii ce vin. Cum Grecia începuse deja o creştere economică, timidă, dar creştere, asta însemna, practic, o creştere a cheltuielilor sociale la buget (21% dintr-un buget mai mare e mai mult). Singura problemă urgentă a Greciei, spun aceste rapoarte, era lipsa de lichidităţi a băncilor. Şi din moment ce plata datoriei era sustenabilă în realitatea moştenită de guvernul Syriza de la cel de dinaintea sa, atunci tot acest scandal e legat de o decizie pur politică a guvernului grec de a nu plăti datoria.
Aici închei rezumatul situaţiei economice aşa cum reiese ea din rapoartele CEPS şi revin la interpretările mele. De la începutul crizei economice, elita grecească s-a comportat ca şi cum tot ce însemna măsură de redresare era o pedeapsă impusă din afară. Alte guverne (cele mai spectaculoase sînt cazurile din Irlanda, Estonia, Letonia) au internalizat problema, au luat măsuri de tăiere a cheltuielilor şi de redresare şi au revenit rapid pe creştere economică. Grecia însă a vorbit foarte mult de austeritate şi a făcut foarte puţin. Politicianul grec mediu a văzut ca pe o datorie de onoare să fie şmecher, să dea vina pe nemţi şi pe troică, pentru că oropsesc poporul. Poporul a fost plîns, mîngîiat pe creştet, dar în esenţă minţit şi sacrificat din motive populiste. A sabota în implementare propriile promisiuni de restructurare a devenit o obligaţie de serviciu pentru politicienii greci. De fapt, elita politică şi-a săpat singură groapa şi a deschis drumul pentru Syriza. Pentru că dacă tot ce spui poporului este ceva de genul „troica e ticăloasă şi ne pune să facem austeritate sălbatică, noi încercăm să rezistăm, dar e greu“, atunci inevitabil, la un moment dat, poporul îi va prefera pe cei care spun „troica e ticăloasă şi nu trebuie să facem cum spune ea“. Syriza e şi ea acum domesticită de răspunderea guvernării, pentru că povestea economică e diferită de povestea politică din campanie.
Dacă Grecia ar fi fost o ţară din America Latină, deci fără Uniunea Europeană şi fără zona euro, ar fi fost singură cu debitorii. Ar fi trebuit să reducă brusc şi masiv cheltuielile – iar dacă declara falimentul şi nu plătea datoria, tot avea un deficit bugetar enorm, deci nu scăpa oricum de o austeritate chiar şocantă şi fără alternativă. Dar sub umbrela euro, o parte a datoriei greceşti a fost ştearsă pentru că Grecia a avut spatele asigurat de UE şi de Banca Centrală Europeană în negocierile cu creditorii privaţi, iar cea mai mare parte a datoriei a fost preluată de celelalte state europene, care i-au acordat o perioadă de graţie de zece ani. E drept că i-au acordat această perioadă abia în 2012, după ce s-au gîndit şi răzgîndit. Dar totuşi e important.
În schimb, partenerii europeni au cerut nişte reforme care, de fapt, nu au fost niciodată făcute cu adevărat. Pe acest fond, vine la putere Syriza. Cu nişte scheme de intimidare care se bazau pe naraţiunea cu troica şi germanii cei răi. Ar fi trebuit ca restul Europei să clipească sub ameninţarea că Grecia va refuza să plătească datoria. Nu a clipit. Apoi, exoticul ministru de finanţe grec a propus o schemă la modul: să legăm plata datoriei de creşterea PIB. Această găselniţă intelectuală a fost salutată de mulţi oameni serioşi. Părea că sună bine. Dar nu e de bine. E ca şi cum ai cere împrumut de la un prieten şi i-ai spune: îţi dau banii înapoi cînd mi-o merge bine. Evident, omul e reticent să îţi dea nişte bani pe care nu ştie cînd îi va vedea înapoi. Dar perversitatea situaţiei constă în faptul că cea mai mare parte a datoriei greceşti avea deja o perioadă de graţie de zece ani. Urgenţele de plată nu erau către statele membre – pe care le ameninţă Atena că se aruncă de pe acoperiş –, ci către FMI, iar ce avea de plată în 2015 era suportabil.
Unde erau probleme reale era la lichiditatea băncilor. Băncile greceşti ar trebui să împrumute bani avînd ca garanţie rezervele de la banca naţională a Greciei. Avînd în vedere declaraţiile ministrului de finanţe că ar putea declara falimentul şi să iasă din euro, deponenţii retrag cam două miliarde de euro pe zi din bănci. Cu alte cuvinte, guvernul Syriza face scandal ca să rezolve o problemă care nu e nici gravă, nici urgentă (plata datoriei în 2015), agravînd problema reală şi urgentă (lichiditatea băncilor). Apoi, agresivitatea Syriza a schimbat dezbaterea în statele membre împrumutătoare. Oamenii şi-au dat seama că, de fapt, grecii au votat să nu mai plătească nişte bani care sînt ai lor, ai cetăţenilor celorlalte state membre. Toate acele mecanisme financiare de ajutor şi împrumuturile bilaterale s-au bazat pe ideea de solidaritate europeană. Însă transferul datoriei greceşti de la privaţi spre statele membre (o reuşită economică) s-ar putea să aibă efecte perverse în dezbaterea politică. Cîtă vreme datoria era a unor bănci şi fonduri private, părea că pe neamţul sau spaniolul sau slovenul simplu nu îl priveşte: se ceartă grecii cu nişte bancheri şi atît. Cu datoria grecilor preluată de alte state, deja se pune altfel problema: adică grecii au votat ei între ei să nu ne mai dea banii care sînt ai noştri? După ce că i-am lăsat cu plata din 2022 încolo? Banii noştri!? Şi astfel instinctul tribal al alegătorului grec porneşte instincte tribale la alte popoare şi se face praf ideea de solidaritate.
