Controlul serviciilor secrete. Contradicţia
Privesc toată nebunia penală care are loc la vîrful politicii ca pe o imensă şansă pentru fragila noastră democraţie şi am impresia că fructificarea acestei şanse depinde exclusiv de continuarea susţinută a acestei ofensive judiciare anticorupţie. Din cîte am văzut în ultimul său interviu de la TV5 Monde, şi preşedintele Iohannis crede la fel. Dar şansa pe care această tulburare naţională o reprezintă nu se referă doar la „curăţirea“ politicii, ci şi la consolidarea democraţiei noastre. Dacă, după terminarea vîrtejului, rămînem doar cu un şir de condamnări ale unor oameni corupţi din politică ori din afaceri, am ratat, de fapt, momentul. Aşa cum l-am rata şi dacă aceste condamnări nu ar exista – dar asta e foarte puţin probabil. Mă bucur să constat ceea ce anticipam: cu Iohannis preşedinte, lupta anticorupţie e devenit un proces ireversibil, de data asta, şi pentru că, în sfîrşit, populaţia îl sprijină. Se pare că, după ani mulţi, românii au ceva încredere în anticorupţie – aşa arată sondajele, aşa îmi spune experienţa mea socială directă. Bruiajele Antenei 3, altădată foarte eficientă în strecurarea neîncrederii în mintea oamenilor cînd era vorba de dosarele Năstase ori Voiculescu, chiar nu mai au nici o putere. Rămîne de văzut cît sînt românii de serioşi în propria lor încredere acum afirmată, iar testul cel mare va veni la alegerile (locale şi parlamentare) din 2016, cînd vom vedea dacă acest electorat care susţine puternic anticorupţia va mai vota candidaţi asupra cărora planează grave suspiciuni de corupţie.
Spuneam că, dacă România se alege doar cu un şir de condamnări incendiare din tot acest episod, şansa e ratată pe jumătate. România este acum suficient de matură ca să mai facă un pas pe calea consolidării propriei democraţii: controlul civil şi legal asupra serviciilor de informaţii, zise la noi şi servicii secrete.
Nu mai e un secret pentru nimeni, nici măcar pentru cei fascinaţi de secrete, că democraţia este imposibilă fără un sistem de control şi echilibrare a instituţiilor din stat. Nici o instituţie nu trebuie să aibă mai multă putere decît îi conferă legea (adică putere ocultă) şi nici o instituţie nu trebuie să existe fără o alta care are atribuţia legală de a o controla. Precizez că edificarea unui asemenea sistem este o adevărată operă de arhitectură monumentală – se face greu, cu crize şi momente în care ai impresia că se dărîmă tot, se consolidează în ani mulţi de practică şi experienţă. Tendinţa generală în România e bună: încet-încet, zone altădată incontrolabile ale statului şi ale haloului de grupuri, oameni şi interese din jurul său au intrat sub control. Poate mai lent decît am fi vrut, poate mai brutal decît ar fi fost cazul, dar s-a întîmplat. Acum, sîntem în faţa celui mai dificil moment: controlul asupra serviciilor secrete.
De ce este acest moment dificil? Simplu: pentru că specificul serviciilor de informaţii este secretul. Şi noi toţi trebuie să respectăm asta, oricît de „oengişti“ sau „occupy“ am fi în sufletele noastre. Iar secretul este inamicul democraţiei, pentru că secretul este pre-condiţia abuzului. Pe de altă parte, de multe ori numai prin acţiuni secrete se poate apăra democraţia. Avem, aşadar, o situaţie contradictorie cu care se confruntă chiar cele mai avansate democraţii. La noi, tensiunile acestei contradicţii abia mijesc – alţii (Statele Unite şi Marea Britanie, de pildă) se confruntă periodic cu ea şi, oricum ar aşeza răspunsul după o criză ori alta, tot nu se rezolvă contradicţia. Pare a fi un proces continuu de „learning by doing“/„văzînd şi făcînd“. Pare a fi una din poverile eterne ale democraţiei. Raportul dintre serviciile secrete şi stat – cine controlează pe cine? cine protejează pe cine? cine stabileşte regulile pentru cine? – este foarte complicat pentru că serviciile secrete sînt parte a statului, ele nu funcţionează niciodată în afara autorităţii sale. E ca şi cum ai încerca să lămureşti raportul dintre ficat şi organismul uman.
Să nu se depărtăm, însă, de la tema zilei: controlul asupra serviciilor secrete. Există, după criteriul celui care controlează, două tipuri de control: cel al statului (este mecanismul de control şi echilibrare despre care am vorbit) şi cel al societăţii civile (fără de care democraţia nu există pur şi simplu). După criteriul naturii controlului, există trei tipuri de control: controlul profesional (se apreciază gradul de îndeplinire a misiunii serviciului secret conform obiectivelor sale legale), controlul financiar (care se exercită în orice instituţie finanţată de la bugetul public) şi controlul de legalitate (în care sînt apreciate acţiunile şi operaţiunile serviciului nu doar din perspectiva succesului lor, ca în cazul controlului profesional, ci din perspectiva respectării legii, a Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor etc.).
Scopul fundamental al controlului este, desigur, acela de împiedica serviciile secrete ca, prin puterea mare pe care o capătă firesc, să devină periculoase pentru structura statului democratic (ştiind de la Max Weber că, natural, orice instituţie tinde să acapareze tot mai multe spaţii de competenţă şi reglementare) ori pentru libertatea cetăţenilor (ştiut fiind că natura umană împinge pe oricine a ajuns într-o poziţie de putere să abuzeze de ea într-un fel ori altul). Mai important, însă, scopul controlului este acela de a conferi cetăţenilor încredere în serviciile secrete. Nu am la îndemînă date, dar intuiţia îmi spune că gradul ridicat de încredere de care se bucură acum serviciile noastre secrete în ochii românilor este înşelător. Dacă încrederea în DNA şi în justiţie în general este una consolidată, onestă, pentru că îşi fac treaba tot mai bine, încrederea în SRI ori SIE este înşelătoare, pentru că ea se bazează pe o iluzie. De vreme ce secretul este numele jocului acestor structuri, e ridicol să spui că lumea are încredere în ele. Voi continua săptămîna viitoare.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
