Riscurile autoironiei

Cred că sînt cîteva idei fundamentale despre umor pe care le acceptăm cu toţii, în principiu, dar pe care le redescoperim cu mereu reînnoită perplexitate în situaţiile concrete. În primul rînd, ştim că umorul e o categorie esenţialmente relativă şi subiectivă: presupune un mecanism intelectual al surprizei (care poate fi înţeles mai uşor sau mai greu, în funcţie de gradul său de elaborare şi de capacităţile cognitive ale publicului), dar îşi produce cu adevărat efectul doar în anumite condiţii morale şi psihologice, pentru că implică valori, atitudini şi sentimente extrem de variabile. De fapt, percepţia comicului se hrăneşte dintr-o tensiune profundă între distanţă şi implicare: e important ca umorul să atingă valorile şi idiosincraziile destinatarului, dar e foarte uşor să depăşească limita subiectivă de la care acesta nu mai e în stare să rîdă.  În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem în umor o formă de agresiune simbolică, solidarizantă, faţă de o victimă construită prin simplificare şi schematizare. Există totuşi forme de umor care reduc la minimum agresiunea, fie depersonalizînd-o (în comicul absurd, în rîsul produs de automatismele limbajului), fie îndreptînd-o asupra propriei persoane (prin autoironie, prin caricaturizarea propriilor sensibilităţi şi vulnerabilităţi). Într-o perspectivă deopotrivă etică şi estetică, acestea ar putea fi formele de umor cele mai bune (sau măcar cele mai complexe, mai elaborate). 

Consideraţiile de mai sus au fost provocate de încercarea de a explica reacţiile surprinzătoare produse de curînd de un scurt text publicat de Gabriel Liiceanu în revista 22 („O poveste cu cafea, cola şi vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă“). Texul ilustrează genul umorului „pince sans rire“ şi al autoironiei sistematice, singura sa victimă fiind personajul-narator, identificabil biografic cu autorul textului (într-o ipostază oarecum „nevricos“ caragialiană). Umorul, consistent şi persistent, e semnalat prin exagerare şi prin simplificare (eroul este redus la o unică obsesie, prin eliminarea oricăror explicaţii şi justificări). Or, textul a produs destul de multe reacţii – comentarii online, dar şi articole ale unor publicişti şi bloggeri mai cunoscuţi – care ignoră sau resping lectura sa umoristică. Nota dominantă a acestor comentarii (culese de pe site-urile

,  voxpublica.realitatea.net şi gandul.info) este indignarea, revolta etică încrîncenată: „Nimic nu poate justifica gestul făcut“; „tentativă de omor“, „gest de folie criminală“; „potenţial criminal“. Comentatorii rezumă faptele deduse din articol, în caz că cineva nu ar fi sesizat gravitatea lor: „a povestit el însuşi că a vrut să-şi otrăvească colegii“; „Cum se poate că nimeni nu observă că omul ăsta a testat o otravă pe prietenii lui şi acum mai şi se laudă cu asta“ – şi îşi exprimă uluirea în faţa imprudenţei autorului de a fi făcut public un asemenea autodenunţ: „Am rămas interzisă cînd am citit acest articol“;  „Incredibil, care să fi fost motivele pentru care acest domn a putut să facă această mărturisire?“; „Bizară este această istorioară pentru că-l pune din cel puţin două unghiuri într-o postură urîtă pe cel care a ales să o relateze. Să nu-şi fi dat seama dl. L. ce impresie va face povestea sa?“; „Un om normal nu ar fi făcut ceea ce a făcut domnul L. şi nu şi-ar fi povestit mai tîrziu isprava.“ Unii mai acceptă să intre în dialog cu vinovatul, pentru a-l mustra direct: „Un asemenea gest (...) nu vă face cinste“; cei mai mulţi pun diagnosticul etic fără milă: „Ceea ce a făcut L. trădează un caracter foarte, foarte urît.“ Mai ciudată e reacţia ziariştilor care nu ignoră pur şi simplu lectura umoristică şi literară, ci o resping ca inadecvată: „N-am citit pînă azi un text de o mai voioasă abjecţie“; „într-o cheie sinistră“; „faptul, oricum sinistru“; „această voioasă mărturisire“ (voxpublica.net); „Dacă cele povestite sînt reale tale quale, atunci d. L. şi-a ucis colegii în gînd“; „Dacă d. L. va pretinde, decepţionat de faptul că lumea şi-a pierdut simţul umorului, că totul e o glumă literară, atunci filozoful face dovada unui prost gust criminal“ (gandul.info). Limita umorului ar fi trasată, de pildă, de impietatea de a glumi pe seama Securităţii („Să iei în băşcălie posibilitatea ca Securitatea să facă Răul, să ucidă oameni“, ibidem). 

Poate că asemenea reacţii sînt statistic normale: dacă ar fi publicat pentru prima oară azi, pe un site,

ar primi desigur sute de comentarii negative, condamnînd cruzimea faţă de animale. Previzibilă este şi identificarea personajului narator cu autorul: zeci de ore de lecţii de română despre distincţia dintre actantul Nică şi autorul Ion Creangă nu par să treacă testul lecturilor cotidiene, rămînînd în categoria abstracţiilor de memorat pentru examene. Reacţiile dovedesc un deficit de gîndire critică, accentuat de presupunerea înţeleaptă că nimeni nu vrea să se pună într-o lumină negativă: deci, dacă cineva spune ceva rău despre sine, lucrul nu poate fi decît adevărat. Ce împiedică, pînă la urmă, lectura textului în cheie umoristică? Pentru unii, poate, subtilitatea semnalelor, nepotrivite unei lecturi jurnalistice, senzaţionaliste, obsedate de dezvăluiri. Pentru mulţi dintre cei citaţi, opacitatea e probabil produsă de antipatia faţă de autor, de incapacitatea de a rezista ocaziei de a face din victima autoironiei propria lor victimă. Oricum, s-ar părea că cititorii nu gustă glume despre moarte, vin sau Securitate. În aceste condiţii, autoironia e o operaţie riscantă.