Cum se face mierea, domnule?

Mă întorc la uimirile mele din Austria. Scriam într-un articol precedent despre o adevărată invazie românească de schiori în unele locuri din Austria (în timpul vacanţelor de iarnă, cel puţin). Oamenii care nu se cunoşteau între ei, intrau în vorbă, în româneşte, pe pîrtiile de schi, la băile termale şi în magazine. La ora închiderii pîrtiilor, clienţii magazinelor Spar şi M Preis de pe valea Oetz-ului erau majoritatea români. Comentau, cu voce tare şi uneori cu aprindere, produsele şi preţurile, prin comparaţie cu ce se găseşte în România. Am asistat la un moment în care etichetele unor borcane de miere tiroleză, pe care scria „handmade“ şi bio, au provocat o întreagă dezbatere. „Ce-i aia miere handmade“ – a întrebat cineva – „e făcută de mîna albinelor sau a oamenilor?“ De pe un alt rînd s-a auzit o altă întrebare: „Adică, atunci, aia de la noi cu ce e făcută?“ O cucoană care se uita la ciocolată a intervenit şi ea: „Acum şi mierea poate să nu fie bio?“ În cele din urmă, românii de pe lîngă rafturi au ajuns la întrebarea esenţială: „Dar, de fapt, ce e mierea, domnule?“

La băile termale de la Langenfeld, după cum am mai povestit, seara se crea o nemaipomenită veselie românească (vizitatorii erau aproape toţi români). Mucaliţii cereau ca în „farfuriile“ cu ape termale sărate sau sulfuroase să se pună şi ceva pătrunjel sau leuştean, cu alte cuvinte, să pună acolo de-o ciorbă autentic românească (carnea eram deja noi). Unii care susţineau că totuşi cimbrişorul ar fi fost planta perfectă, nu pentru ciorbă, ci pentru purificarea apei. În marea parcare subterană a băilor, pe lîngă numeroasele maşini cu număr românesc, la loc de cinste se afla un microbuz pe care scria cu verde: „Şcoala de înot Bădescu“. Veniseră cu toţii?

Prin restaurantele şi popularele autoserviri ale cabanelor, la mare altitudine, clienţii schimbau pe româneşte informaţii asupra diverselor feluri de mîncare. „Supa cu găluşte e excelentă. Ca la mama acasă.“ „Nu luaţi chifle dintr-alea, că-s necoapte.“ Şpriţul gata îmbuteliat s-a dovedit a fi, evident, pe gustul multora. Cîteodată puteai asista şi la întîlniri neaşteptate între oameni care se cunoşteau din ţară, cu pupături şi efuziuni de bucurie. Mi s-a întîmplat şi mie.

În aceste condiţii, aproape că nici nu ne-am mai mirat cînd am văzut că şoferul unui taxi care ducea schiorii de la hotel la pîrtie era român. Adică, pînă şi ăia de la care te-ai fi aşteptat să fie de-ai lor, erau tot de-ai noştri. Trebuie să spun neapărat că, în general, era vorba de oameni civilizaţi şi cu bun-simţ, chiar dacă foarte veseli, aflaţi în vacanţă. Nu făceau naţia de rîs. Nu era nici pe departe acea situaţie pe care am auzit-o descrisă de multe ori, în care unii români se ruşinează, prin străinătăţuri, de proprii compatrioţi. Iar austriecii mai că nu se înclinau în faţa clienţilor predominanţi. Pot să mărturisesc că am avut un sentiment aproape imperial.

Ei, bine, totuşi există şi un fel de revers. E o întrebare pe care mi-o pun mai mereu cînd merg în Occident şi mai cu seamă în Austria. Tot ce construiesc oamenii ăştia, atît prin hoteluri cît şi prin casele lor particulare, dă senzaţia de durabil. Lucrul acesta se remarcă de la Viena pînă în cele mai îndepărtate cătune de munte. În băile lor, de exemplu, nu vei vedea niciodată pe sub chiuvete aşa-numitele „racorduri flexibile“ sau burdufuri de plastic alb în loc de clasicul sifon. Toate „dedesubturile“ sînt din metal serios şi strălucesc de curăţenie. Robinetele şi, bineînţeles, duşurile funcţionează exact în ideea pentru care au fost fabricate, fără scurgeri spontane şi neaşteptate, fără amînări sau poticniri, fără nepotriviri de temperatură. Adică, apa rece şi caldă sînt nişte „produse“ livrate la fix. E drept că pînă şi la toaletele publice, de mare circulaţie (sau mai ales acolo), poţi găsi chiuvete marca Villeroy & Boch, din marmură sau din alte pietre. Dar „investiţiile“ acestea probabil că nu se strică şi funcţionează perfect ani de zile fără mari bătăi de cap pentru proprietari şi manageri. Atît baia, cît şi closetul de serviciu din casa în care am locuit timp de o săptămînă (într-un cătun de la marginea unei păduri) erau placate nu cu faianţă, ci cu marmură albă tăiată şi montată impecabil. Nu senzaţie de lux aveai la vederea ei, ci un sentiment de trăinicie. Părea soluţia cea mai normală.

Tot normal e pe acolo şi ca ferestrele (termopan) să aibă rame solide din lemn sau din alte materiale confortabile, despre care nici măcar nu-ţi poţi imagina că îţi vor cere eforturi suplimentare la deschidere sau la închidere, trageri sau apăsări speciale, cunoscute doar de cine le foloseşte frecvent, „că are el o şmecherie, domnule“, cum se zice pe la noi. Uşile, fie că sînt de la intrare sau din interior, se închid întotdeauna perfect şi stau în poziţia în care le laşi, fără să se mai mişte singure ca urmare a vreunor strîmbătăţi constructive.

Inutil să mai spun că prin bucătării totul e strălucitor (chiar şi după ce gătesc românii). Cratiţele, oalele sau tigăile sînt pe cît de grele, pe atît de bune. Lingurile şi furculiţele nu se îndoaie în mînă iar, prin nu se ştie ce minune, nici măcar acolo, la munte, recipientul electric de fiert apa nu are urme de piatră.

Prosoapele sînt parcă peste tot noi şi se comportă precum sugativa. Nu mai vorbesc despre mobilă, despre balustradele scărilor, despre streşini, despre garaje şi şoproanele cu scule (nelipsite din orice gospodărie). Toate amănuntele astea contribuie pe nesimţite la desăvîrşirea senzaţiei de bine şi de confort.

Revin deci, la întrebarea pe care ziceam că mi-o pun mereu. De ce lucrurile astea diferă aşa tare de improvizaţiile cu care avem obiceiul să ne luptăm prin ţară? Cît e din cauza banilor şi cît din cauza mentalităţilor?