„Schimbarea o să vină prin copii“ – dialog cu Valeriu NICOLAE

E activist, scrie despre problemele romilor (şi nu numai), a creat organizaţii neguvernamentale, face parte dintr-un board al ONU pentru drepturile omului. De ani buni, s-a implicat direct în lucrul cu copiii din Ferentari. Dar, înainte de toate, Valeriu Nicolae e un om extraordinar de firesc. Dialogul cu el îţi lasă senzaţia unui cîştig – uman, moral, intelectual.

Ai fost de curînd în Georgia şi în Israel. De ce ai fost acolo? 

Am fost ca director regional la World Vision şi ca activist, pentru că sînt foarte interesat de ghetouri. Georgia are probleme cu imigranţii kurzi din Azerbaidjan şi cu romii care provin din Moldova. Iar Wet Bank e o nenorocire. Ce se întîmplă acolo e dincolo de tragic şi există o tăcere îngrozitoare în jurul acelei zone. Pe de o parte sînt politicile Israelului, pe de altă parte corupţia administraţiei palestiniene: între ele sînt prinşi nişte oameni care nu au nici o vină. Cînd te întorci din astfel de zone, îţi dai seama că România e o ţară funcţională, în care ai cît de cît idee ce se va întîmpla mîine. În Georgia sînt două oraşe mari, care sînt excepţii. În rest, ţara e extrem de săracă, corupţia e mult mai mare decît la noi, există tensiuni la graniţa cu Rusia. Georgia e prinsă între ţări foarte dificile, dar potenţialul economic e fabulos.  

Cum ai ajuns activist? 

M-am plictisit de computere. Eu sînt de formaţie inginer, am făcut programare. A fost o meserie foarte bună – m-a scos din sărăcie, mi-a dat posibilitatea să lucrez în SUA şi Canada. La un moment dat, am simţit că e total inutil şi am decis să fac altceva. Am făcut un master în diplomaţie. Între timp, scriam despre problemele romilor. Mă simţeam vinovat că începusem să am bani, să am de toate. Crescusem foarte sărac şi mă gîndeam că e necinstit ca nişte copii care cresc în aceleaşi condiţii pe care le-am avut eu în copilărie să nu aibă nici o şansă. Eu am avut o şansă şi am încercat să-i ajut şi pe alţii. Cînd m-am apucat de activism, am făcut-o într-un mod arogant: aveam bani şi am venit cu o idee foarte puristă. Au trecut mulţi ani pînă cînd mi-am dat seama că e vorba de un compromis între afacere şi activism, că nu poţi să ceri oricui care face activism să fie purist.  

Ai nevoie de anumite însuşiri ca să devii activist? 

Sectorul ONG e foarte interesant. Sînt trei tipuri diferite de oameni care lucrează în ONG-uri. Mai întîi, sociopaţii: de obicei au mare succes, ajung în poziţii foarte înalte, îi vedem la televizor, discută despre orice, au capacitatea fabuloasă să ţină în cap în acelaşi timp cinci-şase idei care se contrazic. Apoi, sînt oameni dedicaţi – din fericire, o mare parte – care chiar vor să facă ceva, se chinuie să aibă rezultate. Ei au nevoie de un grup de sprijin – căci, din păcate, în România ne cam însingurăm. Ei sînt cei care împing societatea civilă înainte. A treia categorie o reprezintă oportuniştii: dacă sînt îndeajuns de mulţi bani şi îndeajuns de multă onoare în ceea ce fac, devin dedicaţi, dacă nu, pleacă în altă parte. 

În alte ţări europene, după cum arată statisticile, o mare parte a cetăţenilor activează într-un ONG ori fac voluntariat. România stă prost la acest capitol. De ce? 

Nu avem tradiţie. În timpul comunismului, societatea civilă era inamicul numărul unu. Pînă prin 1995-1996, cei care activau în societatea civilă erau consideraţi „trădătorii neamului“. Apoi a intervenit scandalul cu maşinile: se făceau fundaţii pentru a cumpăra maşini fără taxe. Nu avem nici o cultură a ajutorului: noi avem tot felul de proverbe stupide care ne arată că a face bine înseamnă, de fapt, ceva rău. Dar încet-încet, lucrurile se schimbă. Eu sîmbăta şi duminica îmi petrec timpul cu puştii din Ferentari: sînt tot mai mulţi oameni care vin şi ne ajută. Lucrează cu copii care sînt plini de păduchi. Sînt cîteva doamne care chiar au o poziţie socială în România, sînt bogate şi de foarte mare succes, şi au decis să-şi petreacă sîmbăta cîteva ore avînd grijă de nişte copii amărîţi, făcînd lecţiile cu ei... Cred că e important să încercăm să facem noi nişte lucruri, nu să aşteptăm să le facă alţii. Eu sînt foarte optimist, de fapt.  

Ce faci, de fapt, în Ferentari? De ce te-ai implicat acolo? 

Am fost sătul de blabla. Eram un „blablagiu“: vorbeam despre lucrurile care trebuie să schimbe, despre ce ar trebui făcut, dar eu nu făceam nimic. Am simţit un fel de vină şi de ruşine faţă de mine: mi-am zis că trebuie să fac eu ceva înainte de a le cere altora să facă. Cînd am ajuns în ghetoul din Ferentari, toată lumea mi-a spus că sînt nebun, căci acolo nu se poate schimba nimic. A durat vreo doi ani. E o lume interesantă acolo, trebuie să înţelegi cum funcţionează. Eu am încercat să-mi impun o rutină: să-mi petrec weekend-urile acolo şi să încerc să fac ceva împreună cu copiii. Am început cu fotbalul: am încercat să mă gîndesc ce îi atrage. Şi mă folosesc de fotbal pentru a face cu ei tot felul de lucruri: să-i înscriu la şcoală, să-i învăţ să citească... În fiecare săptămînă, cîţiva puşti vin la mine acasă şi gătim, facem teme împreună, ceea ce îi încurajează foarte mult. Am rezultate: sînt puşti care, în loc să sfîrşească în puşcărie, deocamdată sînt încă în şcoală.  

Cum se măsoară succesul în astfel de activităţi în care schimbările au loc cu picătura? 

Se schimbă mentalităţile, treptat. Copiii au speranţe, devin mai disciplinaţi. Pentru asta, sportul e foarte important, căci te învaţă disciplina şi regulile, iar odată ce ai dobîndit disciplina, poţi face o grămadă de lucruri. La început, era imposibil să lucrez cu 10-15 copii – alergau, ţipau, se duceau în toate părţile... Acum am 60 de copii în fiecare sîmbătă; sînt foarte disciplinaţi. Vin mulţi oameni să mă ajute, implicarea lor mă face să mă simt bine: sînt oameni cu care stai de vorbă şi simţi că e bine ce faci şi e bine să trăieşti în România. Sînt oameni foarte buni acolo. 

Despre Ferentari se spune că e o zonă periculoasă, plină de traficanţi de tot felul, în care e mai bine să nu intri. Ce înseamnă că „sînt oameni foarte buni acolo“? 

Persoanele generoase cu care am lucrat le-am văzut în ghetou. Dacă părinţii unui copil intră în puşcărie, în comunitate se ştie că, ajunşi în centrele pentru copii, aceştia sînt practic distruşi. Aşa că sînt familii care preiau copilul, deşi nici ele nu au mai nimic: îi dau de mîncare, îl spală, îi dau haine, îl trimit la şcoală. E un fel de solidaritate care a dispărut în societatea mai bogată. Sigur, sînt şi probleme – violenţă, droguri şi altele. Pariul meu este că dacă vrem să avem o societate bună, atunci trebuie să fim în stare să facem o societate bună şi acolo. Bineînţeles că o să ne ia foarte mult timp, bineînţeles că nu se va rezolva de pe un an pe altul. Dar vreau să fiu constant, să fac lucrurile pe termen lung. 

Ai plecat din ONG-uri pentru că – ai scris de mai multe ori – nu mai voiai să participi la conferinţe organizate în hoteluri scumpe, la care oamenii discutau foarte mult, dar nu făceau nimic. Totuşi, e nevoie şi de conferinţe... 

Problema este că în momentul de faţă cam 90% din fonduri se duc pe asemenea chestii şi nici 2% nu ajung la firul ierbii. Dacă inversăm procentul, astfel încît 80% să ajungă în comunităţi şi 20% să se ducă la conferinţe, ar fi senzaţional. Nu conferinţele în sine sînt problema, ci faptul că uneori sînt folosite pentru a justifica cheltuielile într-un mod aberant. O conferinţă europeană despre romi a fost făcută la Bucureşti cu 500.000 de euro. Cu aceşti bani am calculat că am putea întreţine, timp de zece ani, 3000 de copii ca să scape de cercul vicios care înseamnă sărăcie abjectă, cerşetorie, prostituţie, puşcărie ş.a.m.d. Asta e problema. Noi ne-am oferit să găzduim conferinţe într-o sală de clasă de la Şcoala nr. 136. La cea mai recentă conferinţă despre romi a Comisiei Europene s-au cheltuit peste 800.000 de euro; organizatorii se aşteptau să vină experţii romi să spună care sînt problemele. Bineînţeles că n-au fost experţi romi. Şi s-au dat cadou eşarfe Emanuel Ungaro vorbitorilor – care erau tot din Comisia Europeană. O asemenea eşarfă costă mai mult decît salariul pe o lună al romilor care lucrează pe undeva. Din păcate, în acest fel, distrugem proiectul european, reuşim să facem Uniunea Europeană să pară ridicolă. Şi asta e vina birocraţilor de la Bruxelles.  

Nu e o perspectivă prea radicală? Dacă ditamai funcţionarii europeni ar veni la o conferinţă într-o şcoală dintr-un cartier sărac, s-ar spune că e populism, că s-au dus acolo doar ca să-i vadă lumea la televizor... 

Din nou, e o problemă de proporţii, de balans în cheltuirea fondurilor. Sigur că poziţiile mele sînt din cînd în cînd radicale, dar acesta e rolul activistului, să fie un baros în capul politicianului. Eu trebuie să pun presiune pe oamenii sus-puşi să facă lucruri. Din păcate, sînt din ce în ce mai puţini oameni în societatea civilă dispuşi să intre în conflict cu Comisia Europeană ori cu politicienii.  

Pe teme precum integrarea romilor, incluziunea socială ori combaterea sărăciei se spune uneori că n-avem strategii, alteori că n-avem bani... Ce contează mai mult?

Oamenii. Dacă am face o investiţie în oameni, totul ar deveni funcţional. Oamenii sînt cei care schimbă sistemele şi realităţile. Aş investi pe termen lung în oameni, în oameni pasionaţi. Foarte buni şi pasionaţi. 

Cum e, de fapt, viaţa de toate zilele pentru oamenii cu care lucrezi? 

Mi-am petrecut ultimii ani printr-o mulţime de ghetouri. Am fost în multe locuri considerate periculoase – din Bosnia-Herţegovina şi Muntenegru, pînă în Finlanda şi Italia. Problemele sînt aceleaşi peste tot, e acelaşi ciclu prin care nenorocim copiii. Te naşti, apoi în primii trei ani eşti folosit în cerşetorie, eşti foarte productiv. Apoi trebuie să-ţi ajuţi familia, să munceşti, în general la adunat gunoi. Sînt puşti care la 5 ani lucrează în groapa de gunoi. Apoi, pînă la 14 ani, la furat de fier. Familiile sînt dependente de munca copiilor: sînt atît de sărace, încît e aberant să-şi trimită copii la şcoală. Dacă toţi copiii ar merge la şcoală, familiile n-ar mai avea din ce trăi. Sau adulţii ar trebui să meargă la furat fier şi ar ajunge în puşcărie, iar copiii în instituţiile de stat. Pe la 12-13 ani, copiii îşi dau seama că nu au nici o şansă, devin violenţi, fetele se orientează către lucrurile cele mai uşoare – femeie de serviciu sau prostituţie. Cam acestea sînt opţiunile, iar exemplele din jur sînt de acelaşi tip. Şi intri în acest cerc vicios. Intri în puşcărie, acolo te conectezi cu alţii, iar la 50 de ani eşti o epavă. Aşa că revii la groapa de gunoi, cercul se închide. Ăsta e blestemul ghetoului. Eu îmi doresc foarte tare să conving Comisia Europeană şi politicienii că avem nevoie de idei ca să spargem acest cerc. Pierderile economice sînt enorme: costă mai mult să ţii oamenii în puşcărie ori pe tratamente împotriva drogurilor sau SIDA decît să previi.  Schimbarea o să vină prin copii. Avem nevoie să investim masiv în copii. 

Foto: M. Iliescu