Pe cine reprezintă uniunile de creaţie?

– timbrul cultural la control –

Iar s-a schimbat schimbarea. Pînă la urmă, noul timbru cultural n-o să mai fie „fizic“, n-o să mai fie cumpărat & lipit pe cărţi, discuri, bilete, ci virat, ca şi pînă acum, periodic, către uniunile de creaţie. Şi n-o să mai fie cu valoare forfetară, ci tot procentuală, la fel ca-n legea în vigoare. Elementul de noutate constă în sancţiunile aplicate celor care „uită“ să vireze banii încasaţi în baza legii timbrului cultural către uniunile de creaţie. Şi atunci, mă întreb, din nou, la ce mai era nevoie de o lege nouă pentru o taxă veche? Nu se putea amenda şi completa legea 35/1994? 

De departe, cel mai interesant element al dezbaterii mi s-a părut a fi relaţia cu uniunile de creaţie. Aproape nimeni nu (mai) înţelege cum funcţionează, de ce există, de ce trebuie finanţate. E drept, cu cîteva excepţii, nici uniunile de creaţie nu par să-şi găsească argumente pentru propria existenţă (cele legate de necesitatea finanţării sînt mereu mai la îndemînă). 

Problema e că foarte adesea politicile culturale promovate de Guvern şi, din cîte se pare, şi de unele uniuni de creaţie îi menţin în continuare pe artişti în situaţia de pişcotari. Se vorbeşte prea mult despre bani şi prea puţin despre statut, ca şi cum prin fondurile atrase s-ar putea acoperi carenţele funciare, „inconvenientul“ de a fi artist… 

Tot ce mai pot aştepta membrii acestor uniuni este o pensie, un binemeritat (pentru unii) sau indispensabil (pentru alţii) venit suplimentar prin care se corectează o inechitate, dar se lasă loc altei nedreptăţi. Într-adevăr, nu poţi să aştepţi din partea unui scriitor, ori din partea unui pictor, ori regizor de film să fi contribuit suficient la sistemul public de pensii încît să-şi poată asigura venituri decente la bătrîneţe. Dacă scrisul e o profesie, atunci ar trebui găsită o formulă de recompensare şi pentru perioada inactivă. Dar uniunile nu pot – şi nici nu ar trebui – să garanteze pensii pentru toţi membrii. O fac doar pentru cei mai amărîţi şi pentru cei merituoşi – de unde şi inechitatea. Cîtă vreme au bani (din timbrul cultural, din valorificarea resurselor proprii, din alte surse), toată lumea e mulţumită. Punctul vulnerabil e lanţul dependenţelor create. Scriitorii sînt dependenţi de uniuni, uniunile sînt dependente de stat şi de avantaje oferite prin lege. S-a spus că timbrul cultural ar oferi uniunilor autonomie, că ar asigura un venit bazat chiar pe consumul de carte. Într-o lume ideală ar putea deveni un sistem funcţional. Dar nu trăim în lumea aia. Consumul cultural în România e mai mic decît oriunde în Europa. Ca să generezi bunăstare pentru artişti trebuie încurajate creaţia şi consumul, nu impuse (sau consolidate) taxe. E nevoie de sprijin pentru dezvoltare – deci de scutiri de taxe. E nevoie de promovare. E nevoie, poate, de măsuri de protecţie pentru piaţa culturală locală. Şi e nevoie de competiţie. Mă întreb, de pildă, de ce nu au solicitat liderii uniunilor de creaţie campanii de promovare a lecturii (a mersului la cinema, la muzeu, la teatru etc.), sau reduceri substanţiale de taxe, sau înlesniri pentru înfiinţarea de întreprinderi în domeniul creativ? 

Mulţi dintre cei care nu sînt de acord din principiu cu timbrul cultural spun că e absurd ca o entitate privată să primească, legal, dreptul de a taxa o altă entitate privată. Uniunile de creaţie sînt „croite“ pe o lege specială, ele sînt considerate „de utilitate publică“ – şi numai în numele acestei misiuni pot beneficia de această taxă de timbru. Dar e greu să explici cuiva „utilitatea publică“ a unei uniuni de creaţie dacă aceasta însăşi acţionează aleatoriu sau arbitrar sau netransparent. Sau dacă beneficiul pe care îl aduce breslei nu poate fi cuantificat. Pot foarte bine să înţeleg şi chiar să empatizez cu această poziţionare a unor editori sau a unor scriitori în raport cu Uniunea Scriitorilor. De vreme ce Uniunea nu reuşeşte să fie într-adevăr reprezentativă pentru breaslă, de vreme ce nici măcar unii dintre membrii ei nu se simt reprezentaţi, sintagma „entitate privată“ i se potriveşte. Ca să fie cu adevărat reprezentativă pentru breasla scriitorilor, şi nu doar o formă asociativă oarecare, Uniunea Scriitorilor ar fi trebuit să înregistreze nişte victorii notabile în domeniul ei de referinţă. De pildă, reuşind să impună un contract-cadru de drepturi de autor, cu nişte sume şi condiţii minime, recunoscute şi respectate de toată lumea. Tot Uniunea Scriitorilor ar fi trebuit să propună şi să impună şi sume & condiţii minime pentru traducători (în România avem, de departe, cel mai mic tarif din Europa). Sau să-i asiste pe scriitori şi traducători în procese de recuperare a unor drepturi. Sau… Aşa că nu e de mirare că noua lege a timbrului cultural a provocat cele mai intense polemici în lumea literară.