Nerăbdări, frustrări, principii
N-am motive, mai ales în ultima vreme, să sar în apărarea lui Nicolae Manolescu. M-a făcut „laş“ şi m-a acuzat de rea-credinţă, pentru că aveam altă părere decît el în cazul Charlie Hebdo. Mai mult, a aranjat ca, sub curajoasa semnătură „Cronicar“, să fiu comparat cu Mircea Badea: barbar luptător, ca şi acela, împotriva „libertăţii de expresie“. N-am prea înţeles nici sprijinul (decisiv) al criticului pentru un domn oarecare, smuls din neant, pentru a fi numit preşedintele ICR. Et j’en passe…
Pe de altă parte, am fost destul de contrariat cînd am văzut vreo treizeci de semnături puse de scriitori, în general tineri, pe o epistolă de protest, provocată de acordarea unui premiu literar important unui poet care, din punctul de vedere al semnatarilor, nu-l merita. Dl Manolescu s-a supărat. Îmi vine să-i spun: „Deh, Nicki, n-ai ce-i face! E libertate de expresie!“ În ce mă priveşte, nu sînt contrariat ca unul care poate judeca competent valoarea (comparativă) a unor poeţi. Nu ştiu dacă X merita mai mult premiul decît Y. Ştiu însă că, de multe ori, e greu să alegi între mai mulţi nominalizaţi meritorii şi că, în orice exerciţiu de jurizare, e întotdeauna loc pentru aproximaţii, subiectivisme, erori. Oricum, ceea ce nu înţeleg este cum poate cineva să se supere că altcineva a luat un premiu. Vorba lui Petre Roman: „Sună ca dracu’!“ Poţi, evident, să invoci proceduri, manipulări şi, mai ales, principii, dar se vede de la o poştă că răzmeriţa porneşte de la afecte destul de… lumeşti. Ori antipatie (ideologică) pentru Nicolae Manolescu, ori frustrare privată faţă de „nedreptăţi“ care au lezat sau lezează dreptul la glorie (şi la bani) al fiecărui artist, ori răfuieli personale („de ce ăla şi nu ăla?!“), ori, în sfîrşit, banale războaie de generaţie, rezumabile în radicala sintagmă: „Cînd Dumnezeu scăpăm odată de boşorogii ăştia care au monopolizat tot?!“
Mărturisesc, stingherit, că majoritatea numelor de pe lista protestatarilor îmi sînt străine. E vina mea. Nu mai sînt la curent cu viaţa literară şi îmi asum riscul de a rata mari întîlniri cu mari pagini de poezie sau proză. Fapt e că nu mai am timp, energie şi pornire să citesc tot ce apare. Am avut însă curiozitatea să caut, pe Internet, informaţii despre răsculaţi şi am avut interesante surprize. Pe scurt, mi-a fost ruşine pentru ignoranţa proprie. Unii sînt deja figuri intens profilate ale peisajului liric autohton. Sînt publicaţi, premiaţi, asumaţi şi lăudaţi de critica de specialitate. O tînără doamnă a luat (în 2007) chiar premiul a cărui decernare o irită astăzi. Domnia sa conduce o filială a Uniunii Scriitorilor şi cere, acum, reformarea instituţiei: periodic, trebuie verificaţi toţi membrii ei şi eliminaţi cei care nu „prestează“. (Mă gîndesc cum ar arăta exact această riguroasă operaţiune: dacă pentru un premiu iese scandal, probabil că pentru excluderea masivă a unor duzine de scriitori „neproductivi“ s-ar isca o revoluţie.) Altcineva, un domn respectabil, e publicat şi intervievat în chiar România literară, în paginile căreia declară că Nicolae Manolescu e, pentru epoca noastră, ceea ce Eugen Lovinescu a fost pentru perioada interbelică. Doi tineri poeţi au apărut deja la editura „monopolistului“ Liiceanu (o editură care nu publică, abundent, poezie). Alţii se regăsesc în paginile revistei Dilema veche, altă oficină a nomenclaturiştilor reacţionari. Mulţi i-au fost studenţi dlui Manolescu şi au, brusc, instinctul uciderii „tatălui“. Iar astea nu sînt decît informaţii rapide, culese la o primă „răsfoire“. Printre semnatari există, evident, şi nume mari sau semnături consacrate. Şi atunci mă întreb: de unde această mobilizare nerăbdătoare? E o modă de tip „indignados“? E o şarjă căzăcească a unor „idealişti“ dezamăgiţi? E furia „revoluţionară“ a unor „ilegalişti“ marginalizaţi, care vor să moară pentru dreptate? Sau e frustrarea unor cariere insuficient sărbătorite de breaslă şi de marele public? M-au enervat, de-a lungul vieţii, nenumărate premii nemeritate luate de unii şi alţii, mă uit, uneori, cu stupoare la listele academicienilor noştri, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac urît pe asemenea teme. Întîi pentru că am (altă) treabă, apoi pentru că nu cred în consacrări „oficiale“, în sfîrşit, pentru că mi-ar fi ruşine să fac colecţie de „onoruri“ şi să-i bombăn acru pe „beneficiari“. Nici Baudelaire, nici Hölderlin n-au primit vreodată premii. Nici Eminescu. De Van Gogh nu mai vorbesc. Cu atît mai puţin îmi pot permite eu, în paloarea mea, să visez la baroce încununări de circumstanţă.
Întîmplător, am dat de curînd peste un articol foarte necăjit al unei scriitoare contemporane, supărată pe „băieţii răi“ care ţin cultura românească sub obroc. Doamna cu pricina povesteşte amuzată cum un „literat american“ a întrebat-o dacă e publicată masiv în România şi dacă e tradusă deja în marile limbi ale lumii. „O, nu“ – spune doamna –, „eu sînt un scriitor incomod. Adevărata cultură, la noi, e a marginalilor!“ În nepriceperea mea, m-am repezit să culeg informaţii de pe Wikipedia. Am aflat că „marginalizarea“ scriitoarei noastre sună aşa: e redactor-şef al unei tradiţionale reviste de cultură, a publicat, pînă acum, opt cărţi de poezie, nouă cărţi de eseuri, trei romane (dintre care unul în patru volume) şi a luat, pînă în jurul vîrstei de 40 de ani, unsprezece premii literare (între care premiul Academiei Române, premiul Ministerului Culturii, Premiul Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi a Editorilor din România etc.). Cărţile domniei sale au fost traduse, pînă acum, în nouă limbi, un privilegiu de care nu se bucură mulţi scriitori români cel puţin la fel de talentaţi. Cu acest CV în faţă, nu pot să nu mă întreb: „Ce-aveţi fraţilor?!“ Adică în ce sens sînteţi „marginalizaţi“? Şi pe cine „incomodaţi“? Sau vă enervează, pur şi simplu, că nu sînteţi preluaţi tandru în „elita monopolistă“? Sau vreţi mai repede premiul Nobel?
O ultimă stupoare: „incomoda“ doamnă face o fină aluzie la modul în care a fost privatizată, abuziv, editura Humanitas, pe bază de amiciţie. Deocamdată mă mulţumesc să-i spun că lucrează la o revistă care i-a fost oferită tot „abuziv“, tot de mine, tot pe bază de amiciţie, actualului ei şef.
Mesaj general: prieteni, puneţi-vă pe treabă, lăsaţi gherilele de paradă, nu vă mai ofticaţi pubertar şi resentimentar. Viaţa (şi arta) e în altă parte. În cealaltă parte. Cea pe care merită şi pe care meritaţi să o frecventaţi mai des şi mai destins!
