Bătălia premiilor – cîteva comentarii amicale

Săptămîna trecută, pe site-ul Contributors, dl Radu Vancu formulează o serie de observaţii cu privire la un articol al meu din

Remarc, mai întîi, că observaţiile cu pricina sînt ambalate civilizat, fără paraponul de primă instanţă al „răfuielilor“ curente. Dl Vancu îmi pune şi cîteva întrebări. Cu titlu de răspuns, îmi voi îngădui, la rîndul meu, cîteva comentarii. 

Mai întîi, mi se pare şi mie trist că marea insurecţie legată de premiul acordat lui Gabriel Chifu anul acesta a devenit „cel mai intens eveniment din lumea literară autohtonă“ (citat R. Vancu). E, tot în termenii dlui Vancu, o dovadă că lumea literară autohtonă e „sărăcuţă“ şi „parohială“. În condiţii normale, un eveniment literar „intens“ înseamnă o carte excepţională (sau măcar semnificativă), revelaţia unui nume nou, vreun succes marcant al scriitorimii române pe piaţa de carte a lumii. Noi însă ne simţim mai bine în stilistica „marii trăncăneli“: se luptă „periferia“ (nedreptăţită) cu „centrul“ (tiranic), junimea cu bătrînii, băieţii buni şi principiali cu băieţii răi şi neprincipiali. (Foarte simpatic rezumatul parodic al lui Marius Chivu din numărul anterior al

). Asta e! Simţim enorm şi vedem monstruos! 

D l Vancu îmi explică, mie şi altora ca mine, în ce mod încercarea noastră de a-l apăra pe Nicolae Manolescu e inadecvată. Nimeni – dintre semnatarii „manifestului“ care îl vizează pe preşedintele USR – nu pune la îndoială calităţile lui profesionale. E vorba doar de „morală“, de manipulare, vicii de procedură, minciună. Pe de altă parte, dl Vancu însuşi recunoaşte, pe forumul articolului său, că „miza e mult mai mare“: semnatarii protestului au în minte o „reformă generală a Uniunii Scriitoriilor din România“. Aha! Carevasăzică, chestia cu Chifu e doar un pretext, un semnal de alarmă, scînteia care urmează să se transforme în baricadă. În acest caz, lucrurile se complică niţel. Iar răspunsul meu pentru dl Vancu sună astfel: 

a) Nu sînt, evident, solidar cu măsluirea unui vot (dacă toţi membrii juriului o recunosc negru pe alb), nu sînt de acord cu minciuna, oportunismul, retorsiunea injurioasă, folosirea unei instituţii în beneficiu personal. Dar, dacă situaţia e gravisimă, atunci lucrurile trebuie gîndite mai calm, valorificînd tocmai „principiile“ încălcate, statutul, regulile, transparenţa şi, vai, opinia majoritară. Uniunea Scriitorilor are, din cîte am înţeles, vreo 2400 de membri. Nici 30, nici 60, nici 90 de semnături pe o scrisoare nu pot tranşa „criza“ într-o direcţie sau alta. Trebuie convocată, mai curînd, o adunare generală, care să dezbată cu limpezime, fără presiuni partizane, ceea ce este de dezbătut. Nu cunosc regulamentul Uniunii (nu sînt şi n-am fost niciodată un membru foarte „implicat“ al ei), dar bănuiesc că există modalităţi de consultare largă a tuturor, cînd e vorba de o problemă esenţială. „Reforma“ poate porni de la o anumită iritare de grup, dar nu se poate reduce la asta. Deocamdată, Nicolae Manolescu a fost ales – statutar, din cîte ştiu – de toate filialele Uniunii. Nimeni n-a contestat rezultatul votului. Vrem un nou referendum? Să-l propunem. Şi, dacă se poate, invocînd şi alte argumente decît eroarea circumstanţială a unui premiu discutabil. 

b) Îmi amintesc, domnule Vancu, de un text al dvs. de-acum doi ani (vezi site-ul

din 14 februarie 2013) în care vă răfuiaţi, legitim, cu mica răzmeriţă de la

din Cluj (varianta Arman). Îl apăraţi, între alţii, pe Nicolae Manolescu (cel care, între noi fie vorba, l-a debutat pe Claudiu Komartin la

) şi taxaţi nemilos enormităţile „sectanţilor“ ardeleni ca fiind echivalente barbare ale lozincii de tristă memorie „Moarte intelectualilor!“. Vă sfătuiesc să regăsiţi ceva din buna nervozitate a acelui text şi să o practicaţi cît de cît echidistant şi în litigiul de-acum. Eu nu am sărit să-l apăr pe cel „lapidat“ de semnatarii protestului anti-Chifu. Problema mea sînt cei care dau cu piatra. Nu toţi – dintre cei pe care îi cunosc cît de cît – stau atît de bine cu ceea ce numeaţi, în textul din 2013, „nervul moral“.  Sînt, în genere, suspicios (cu argumente pe care le-am livrat într-o carte mai veche) faţă de oricine îşi arogă „competenţa morală“. Nu pot să dau de pămînt cu Manolescu, apelînd cald, ca la o autoritate, la harnicul activist Ovidiu Şimonca. Nu cred în „puritatea“ morală a unora dintre „insurgenţi“ şi socotesc că ghiveciul uman nu face bine cauzei. Şi nu, nu sînt de acord că o coincidenţă de opinie între oameni de convingeri diferite (sau chiar opuse) poate fi o garanţie de „obiectivitate“. Unanimitatea de moment a antipatiei, a resentimentului, a urii nu e niciodată „obiectivă“. Sigur că, aşa cum sugeraţi, nu orice reflex critic e „oftică pubertară“. Dacă eu spun: „Domnul Manolescu predică libertatea de expresie şi nu o practică“, asta nu e „oftică pubertară“. E o constatare rece. Altceva e solidaritatea ofensivă a unui grup de colegi care suspectează un juriu de felonie şi demolează un premiu de breaslă. Şi încă ceva. Nu e de nivelul dvs., domnule Vancu, să-mi atrageţi atenţia că Eminescu e mai bun ca Alecsandri şi Arghezi mai bun ca Anghel, pentru că Eminescu şi Arghezi n-au fost doar „contemplativi“, ci şi „activi“! Trec peste faptul că creativitatea nu e în opoziţie cu fapta, ci din contra. Imaginea poetului (şi a intelectualului în genere) somnolent, inadaptat, abstras e şablonardă şi naivă. Pe de altă parte, Arghezi a dat-o frecvent în bară tocmai cînd s-a decis să se „angajeze“. Iar publicistul Eminescu e una şi poetul e alta. 

În fine, am vorbit prea mult despre patetice futilităţi. În ce mă priveşte, anunţ definitiva mea retragere din această dispută. La vîrsta mea, există alte priorităţi şi urgenţe... în orice caz, nu bătaia pe funcţii şi pe premii. De altfel, şi la alte vîrste, am fost intens fericit să plec, prin demisie, din toate „demnităţile“ care mi-au căzut în poală. Revenirea la treaba proprie (dacă ea există), la singurătatea fertilă a atelierului e, pentru cine are, cît de cît, simţul deşertăciunii, un pas euforizant. Îl recomand.