EDITORIALE ȘI OPINII

Doi proaspeţi ingineri se ocupau de prospecţiuni geofizice într-o staţiune cu băi termale. Stăteau amîndoi într-o cameră, într-o baracă de PFL, aflată într-un „ansamblu“ mai mare de barăci, în care fusese cazată întreaga echipă pe care o coordonau.

Infanta răspunde pe un ton imperios: „Ei bine, domnule, regele vă plăteşte pentru asta; aveţi grijă să puneţi toate lucrurile la locul lor şi să faceţi să-mi circule toate lichidele, astfel încît să fiu mulţumită.“ Cu un curaj pe care unii l-ar considera nesăbuinţă, doctorul oferă o replică demnă de toată atenţia.

Separatiştii proruşi din estul Ucrainei primesc ajutor militar şi logistic din partea Moscovei. Tratativele de încetare a focului nu par să depăşească etapa formală: în regiune se duc în continuare lupte grele, iar armata ucraineană pare să fie depăşită de puterea de foc a atacatorilor.

Săptămîna trecută am analizat prevederile directivei europene privind reţinerea datelor de comunicare, transpusă în legislaţia din România printr-o lege care a fost respinsă de Curtea Constituţională. Această lege a fost poreclită de presa română Big Brother, iar ulterior eticheta a fost extinsă şi în cazul altor legi.

Mai toate comentariile de care au parte unele texte critice despre comunism stîrnesc reacţii iritate: lumea e plictisită de anticomunismul „visceral“ al cîtorva „vechituri“ monopoliste, al cîtorva intelectuali de dreapta care cîştigă o pîine bombănind „racilele“ vechiului sistem. N-au înţeles nimic. Sînt un fel de propagandişti pe dos.

Pentru a preîntîmpina riscul, piaţa globalizată a elaborat, a standardizat şi a generalizat un set de „bune practici“, de natură să asigure reuşita şi eficienţa activităţilor de piaţă. Cu o condiţie: ca acestea să fie urmate de toţi actorii sociali în deplină transparenţă, permiţînd o permanentă accoutability.

Pentru cunoscătorii literaturii române, cuvîntul halima trimite în primul rînd la titlul unei cărţi populare, traduse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea din greceşte şi puse în circulaţie (într-o versiune revizuită de Gherasim Gorjan) de abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea: Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti (1835-1838).

Deja într-a XI-a prinsesem reţeta. În esenţă, succesul depindea de arta epitetului. La olimpiadă, nu ţi se cereau doar cunoştinţe, ci şi calităţi personale, cam nebuloase, dar nu indescifrabile. Epitetul, în special cel valorizant – i se mai spune, cred, şi „apreciativ“ – era instrumentul ideal.

Victoria partidului Syriza este mai întîi rezultatul unei reacţii umane şi de-abia în al doilea rînd o provocare de ordin politic sau ideologic. Semnalul dat de greci la urne a fost clar: aşa nu se mai poate merge, vrem să fim trataţi altfel. Grecii tocmai ne-au spus răspicat că au plătit destul şi că au suferit suficient de mult.

Nu ştiu de ce într-o ţară ca România, în care „merge şi aşa“ e religie naţională, relativismul şi revizuirea constantă a convingerilor sînt porniri instinctuale şi, mai ales, nu am cunoscut om să nu iubească petrecerile cu lăutari, cuvîntul „lăutărie“ (sau „lăutărism“) are o asemenea proastă conotaţie.

Să fie vreo săptămînă de cînd am stat în faţa televizorului, şocat de vestea pe care televiziunile de ştiri mi-o prezentau ca fiind şocantă: judecătorul de la Curtea Constituţională Toni Greblă şi finul său de sorginte socială mai degrabă modestă au fost chemaţi la anchetă de către DNA pentru tot soiul de grozăvii incredibile.

Armata e în război cu Becali, care a reuşit cea mai ironică prestidigitaţie financiară: a luat Steaua cu banii făcuţi din terenurile cedate chiar de Armată. Becali are un SRL. Iar suporterii nu mai au nimic, decît nervi. Steaua, deci, nu mai există ca identitate, de altfel, nu mai exista de mult aşa cum o percep cei care au construit-o.

Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, care a anulat de facto alianţa SUA – China, a început o reîncălzire a relaţiei ruso-chineze. În 1992, cele două ţări declarau că urmăresc un „parteneriat constructiv“; în 1996, avansau pe calea unui „parteneriat strategic“, şi, în 2001, au semnat un tratat de „prietenie şi colaborare“.

I-am cunoscut lucrînd împreună la organizarea Festivalului Dilema veche (din 2011 încoace). Mihai Coşer şi Robert Roman lucrează la Primăria din Alba Iulia şi se ocupă de proiectele şi evenimentele culturale ale oraşului. Au venit la aniversarea revistei în „această capitală“ şi i-am invitat la o discuţie despre „cealaltă capitală“, Alba Iulia.

Începeţi cu o boabă de fasole pe zi, luaţi apoi două, apoi trei şi aşa mai departe, pînă la nouă pe zi, după care descreşteţi din nou pînă la una şi... gata, scăpaţi de tensiune. Nu mai luaţi toate prostiile alea de pastile chimice. Eu am luat ani de zile dintr-alea, dar, de cîteva săptămîni, cum vă ziceam, nu mai iau decît fasole.

Cînd aşteptam să intru la radiografie ori la ecografie, am auzit adesea medici şi asistente strigîndu-şi clienţii în felul următor: „Să vină plămînul! Urmează genunchiul, se pregătesc rinichii, iar apoi îl luăm pe pancreas. Să nu plece nici suprarenalele!“

Victoria partidului Syriza la recentele alegeri parlamentare din Grecia e un fenomen. Şi asta din cel puţin două perspective. Întîi de toate, este prima victorie categorică a unui partid considerat alternativ: partidele istorice, cum ar fi conservatorii de la Noua Republică sau socialiştii de la Pasok au obţinut doar scoruri modeste.

Necesitatea de a reglementa la nivel european a plecat atunci cînd poliţiştii care anchetau reţeaua socială a atentatorilor de la Londra şi apoi de la Madrid au constatat că teroriştii se mişcau liberi dintr-o ţară europeană în alta, pe cînd poliţia şi serviciile secrete operau după reguli diferite de la o ţară la alta.

Aniversarea a 22 de ani de la ieşirea pe piaţă a Dilemei e, totuşi, altceva. Mai întîi că 22 (decembrie 1989) e un reper calendaristic cu o greutate aparte în lumea noastră. Nu vreau să fac acum un bilanţ definitiv al „experienţei Dilema“  în destul de pestriţa mea biografie. Dar mă simt îndemnat să recapitulez măcar două-trei beneficii „colaterale“ ale acestei experienţe.

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“.

Printre termenii recenţi, încă neincluşi în dicţionare, dar cu o circulaţie destul de mare, preluările neologismului englezesc meme ridică probleme destul de mari de adaptare şi de standardizare. Chestiunea ar fi rămas limitată la preocupările terminologice ale specialiştilor în biologie şi antropologie, dacă termenul nu ar fi intrat în uzul larg prin extinderea sa asupra unor forme ale comunicării în Internet.

Valorile sînt grundul pe care desenăm înţelegerea lumii în care trăim şi ne proiectăm cursul vieţii noastre prin ea. Acum mai bine de şapte decenii, Tudor Vianu, scriind un compact tratat de teorie a valorilor, pornea de la întrebarea privitoare la natura acestora.

Circulă pe la noi ideea că atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo şi-ar avea printre cauze atitudinea provocatoare a propriilor desenatori. Că, într-un fel, „şi-au căutat-o“ şi că, iată, ce-au căutat au găsit. Ar fi fost însă lumea noastră mai sigură fără Charlie Hebdo?

În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times.  Uriaşul scriitor a fost a decis să vorbească lumii prin intermediul marelui ziar, pentru că intensitatea cu care trăia experienţa războiului în desfăşurare atunci – ceva ce omenirea nu mai cunoscuse – se cerea, obligatoriu, transmisă.

Mai deunăzi, Papa a încercat să explice pe înţelesul nostru, al creştinilor, cum e aia cu „Ba p-a mă-tii!“, în termeni simpli. A zis că, dacă un oarecare ar înjura-o pe Papa-mamă, el i-ar da un pumn în gură! E clar, e pe înţelesul oricui.

Mai mult în joacă, m-am apucat să scriu cîntece. În 1974, am cîntat prima dată la Club A, în 1979 am cîntat la Festivalul de Jazz de la Braşov, împreună cu trupa Basorelief, iar în 1980, în aceeaşi formulă – la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Dar nu mă aşteptam să scot un disc, pentru că eu cîntam ce nu trebuie.

De mai multe ori în istorie, chiar şi înainte de 11 septembrie, au existat toate datele care prevesteau o acţiune teroristă. Dar n-a existat suficientă organizare şi comunicare sau o minte limpede care să poată discerne informaţiile, aşa încît atentatul să poată fi anihilat.

Simpatia mea pentru păţaniile bravilor noştri decani, risipiţi precum ciupercuţele prin puzderia de facultăţi ale patriei, este de-acum consacrată. Vă amintiţi probabil de generosul Hank, ultrasensibilul Larry, mult-prea-permisivul Gog, sau de nenumitele, însă la fel de înduioşătoarele figuri decanale din alte contexte.

Printre foamete şi calamităţi naturale, printre morţi şi boli, m-am întrebat adesea dacă oamenii trecutului aveau poftă de rîs. Rîsul apare de-a lungul arhivelor, doar că îmbracă sensuri atît de normative, că nu pare a fi rîsul acela din toată inima, rîsul ca sursă a plăcerii, rîsul care desfată şi veseleşte.

Pentru mine, ca şi pentru mulţi australieni, vacanţele de vară sînt sinonime cu mersul la mare. Am crescut la marginea mării, înotînd şi jucîndu-mă printre valuri, uneori chiar încercînd să mă urc şi pe placa de surf, dar aici ceva nu se lega şi părea că nu eram capabil să învăţ să stau în echilibru pe o asemenea placă.

Abdullah al-Kidd a fost reţinut de FBI în 2003 în calitate de… martor. Al-Kidd e un american convertit la islam, care, după numele ales, fie e fiul unuia pe care îl cheamă Kidd, fie a găsit o formă haioasă de a combina islamul şi filmele cu karate.

La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi. Cele două fronturi aflate în conflict n-au făcut decît să-şi consolideze poziţiile.

Realizat de CURS pentru Friedrich-Ebert-Stiftung şi coordonat de colegul meu, Cătălin Stoica, studiul „Tineri în România“ este, probabil, una dintre cele mai temeinice radiografii ale unei populaţii despre care vorbim mult şi ştim puţin: „tineretul român“.

Cercetările de pionierat despre reflectarea în limbă a diferenţelor de sex invocau adesea exemplul conotaţiilor diferite (neutre, pentru bărbaţi, depreciative, pentru femei) pe care le au în diferite limbi cuvintele care denumesc persoana necăsătorită.

Mă consider un om norocos, pentru că am ajuns să fac în viaţă ce mi-am dorit. Iar acum constat tot mai des că o astfel de bucurie mărturisită trece drept ceva între neghiobie şi parşivenie. Cum adică îţi place meseria pe care ţi-ai ales-o? Vrei să ne abureşti, sau ai o problemă?

Vorbim astăzi despre atacatori care pun la cale atentate „low cost“. Ei nu mai deturnează avioane pe care să le înfigă în clădiri. Ei caută să verse cît mai mult sînge cu mijloace simple, chiar rudimentare, folosind armament simplu, relativ uşor de procurat pe piaţa neagră.

Ceea ce m-a tulburat imediat după masacrul de la Charlie Hebdo a fost înţelegerea atît de diferită pe care noi, „spectatorii“ îngroziţi, am dat-o unui gest atît de tranşant, de radical, precum uciderea unei redacţii adunate în şedinţă de sumar. Pentru fraţii Kouachi nu a existat nici un dubiu.

Tocmai a apărut un nou campion mondial la darts, Scott Mitchell, un tip corpolent, care, cică, anul trecut a cîştigat turneul Romanian Classic. Aşa am aflat că avem şi noi un turneu important de darts. Ne întrebăm însă: darts-ul ăsta e sport?

Nimeni nu ştie exact ce se întîmplă. Reporterii francezi sînt foarte rezervaţi. Nu livrează informaţii fără confirmare. Nu îi văd a fi obsedaţi de „breaking news“. Ei spun doar ceea ce este sigur. Se pare că toţi trei teroriştii au fost împuşcaţi. Nu sînt anunţate victime dintre ostatici. Încă.

Pe seama atentatelor de la Paris au fost destui care s-au înghesuit să-şi promoveze propriile interese, idei mai vechi şi chiar obsesii. Pare a fi şi cazul propunerii de suspendare a Tratatului Schengen şi de reinstaurare a controalelor la frontierele naţionale.

Am recitit, în ultima săptămînă, singurul roman al irlandezului victorian Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray/Portretul lui Dorian Gray (1890), în excelenta traducere a doamnei Antoaneta Ralian (Humanitas Fiction, 2014).

Se vorbeşte de doctoratul prim-ministrului Victor Ponta de parcă l-ar fi scris singur, de parcă culpa este singulară. Din cîte ştiu eu, dar poate că n-am experienţă prea mare, o teză de doctorat este o etapă importantă în formarea candidatului, viitor cercetător sau cadru universitar.

Zilele astea, văzîndu-i pe actorii principali ai sinistrei execuţii de la Paris, mi-am amintit de filmul lui Jarmusch. Evident, nu e vorba de vederea lor în pozele furnizate de Poliţia care îi căuta cu înfrigurare, ci de filmările care au ieşit şi ies la iveală acum, după ce asasinii au fost „lichidaţi“ – termenul aparţine Poliţiei franceze.

Gîndiţi-vă la un şef de stat care ar ieşi cu un discurs de genul: „Stimaţi compatrioţi, iubiţi francezi, fraţilor, e o zi neagră pentru noi. Azi au murit francezi, au murit creştini, au murit atei, au murit musulmani. Au murit oameni. Şeful serviciului secret mi-a înmînat mai devreme un raport.“

Cică-şi merită soarta, era prea dur, prea înjura, prea glumeţ cu lucruri serioase. Greşit. Umorul lui Charlie nu se judecă nici de către mine, nici de către CTP, nici măcar de Dumnezeu sau de către tot poporul francez. Umorul lui Charlie stabileşte raporturi de rîs şi rîs de mori doar cu cititorii lui Charlie.

Atacul sîngeros din Franţa poate fi un punct de cotitură între două lumi, între Europa de ieri şi Europa de mîine. În Berlinul divizat după război, checkpoint Charlie era punctul de trecere dintre două Europe, cea a terorii şi cea a libertăţii.

Ce aşteaptă drept-credincioşii de la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decît previzibilă, a unui discurs festiv. Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii.