O lume fără Charlie Hebdo

Circulă pe la noi ideea că atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo şi-ar avea printre cauze atitudinea provocatoare a propriilor desenatori. Că, într-un fel, „şi-au căutat-o“ şi că, iată, ce-au căutat au găsit. Ar fi fost însă lumea noastră mai sigură fără Charlie Hebdo? Ar fi ca şi cum am crede că fundamentalismul loveşte doar acolo unde constată atitudini ireverenţioase la adresa islamului.

Ar fi minunat dacă ar fi aşa. Dar e?

Pe cînd noi, aici, în Europa, dezbăteam aprins pe marginea libertăţii de exprimare şi eventual a limitelor acesteia, undeva, în Africa, se producea probabil cel mai mare masacru din cîte s-au văzut în acest secol.

În primele săptămîni ale acestui an, organizaţia fundamentalistă islamică Boko Haram rădea de pe faţa pămîntului oraşe şi sate întregi. Imaginile din satelit furnizate de Amnesty International sînt cutremurătoare şi au făcut instantaneu înconjurul lumii. Fotografiile înfăţişează zone întregi, urbane sau rurale, care arată ca după un bombardament sistematic. Mai sugerează existenţa unor comunităţi întregi care au migrat din faţa atacatorilor. Nu toţi au fost însă atît de norocoşi. Două mii de oameni – după unele surse chiar peste trei mii – au fost ucişi.

Asta face Boko Haram atunci cînd nu răpeşte fete al căror singur păcat este că vor să înveţe. La fel ca în Pakistan, unde fundamentaliştii au ucis în mai multe rînduri copii care comiseseră acelaşi delict: mergeau la şcoală. Tot în numele fundamentalismului islamic au fost comise, în ultimii ani, atrocităţi greu de descris, în Mali, în Republica Centrafricană, în Ciad, în Libia, Sudanul de Sud, şi lista poate continua. Dumnezeu ştie cîţi nevinovaţi au fost ucişi în regiunile aflate la cheremul luptătorilor ISIS, în Irak şi Siria. Sau ce se întîmplă cu adevărat în regiunile din Somalia aflate sub controlul miliţiilor islamiste.

Toate aceste victime nu au ofensat pe nimeni, cu atît mai puţin pe cele sfinte – păcatul lor de moarte a fost acela că nu au recunoscut (eventual, nu suficient de convingător) autoritatea islamiştilor.

Zilele trecute, autorităţile belgiene au dejucat o serie de atentate care urmau a fi comise de tineri musulmani, recent întorşi din Siria, asupra unor birouri ale poliţiei. Adusese poliţia belgiană vreo ofensă islamului? Bineînţeles că nu, iar atentatele ar fi avut loc şi fără caricaturile din Charlie Hebdo. Dar, la fel ca şi în cazul de la Paris, dacă atentatorii şi-ar fi dus planurile pînă la capăt, ar fi fost şanse mari ca printre victime să se numere şi poliţişti belgieni de religie musulmană.

Fundamentalismul islamic nu are nici măcar această extrem de firavă acoperire morală cum că ar pedepsi acte de blasfemie. Este vorba despre un război declarat civilizaţiei, în diferitele sale forme. Este războiul declanşat de o ideologie a morţii. Şi, ca în orice război, combatanţii acţionează acolo unde simt că inamicul este mai slab. Crimele, atrocităţile sau masacrele sînt cu atît mai numeroase şi mai grave, cu cît sînt săvîrşite pe teritoriul unui stat mai slab.

În state eşuate (sau aproape) din Africa, morţii se numără cu miile. În Europa, asemenea lovituri sînt de neimaginat, dar iată că sînt posibile operaţiuni „chirurgicale“, de genul celei reuşite la Paris sau al celei eşuate la Bruxelles.

Fără a produce un număr impresionant de victime, loviturile din inima Europei au un efect mediatic de-a dreptul colosal. În definitiv, lumea vorbeşte mai mult despre atentatele din Paris decît despre masacrul din Nigeria. Rezultatul: demoralizarea adversarului. Fundamentalismul islamic nu-şi alege ţintele în funcţie de atitudinea acestora faţă de religia musulmană şi simbolurile acesteia. Ci mai degrabă în funcţie de forţa unei organizaţii statale de a menţine securitatea în jurul elementelor de civilizaţie, atîtea cîte sînt într-un colţ al lumii sau altul.

În Africa sau în Orientul Mijlociu, elementul central al civilizaţiei constă în accesul copiilor – băieţi şi fete – la educaţie. Şi aceste gesturi sînt reprimate brutal de duşmanii civilizaţiei. În Europa discutăm despre lucruri mai subtile, precum libertatea de exprimare. Iar întrebarea este dacă civilizaţia noastră ar fi nu mai sigură, ci mai puternică fără Charlie Hebdo. Dacă astfel ar răspunde mai bine acestui atac la scară globală.

Cu alte cuvinte: libertatea de expresie, fie şi ireverenţa, înseamnă un element de slăbiciune pentru civilizaţia occidentală? Sau, dimpotrivă, exact libertatea dă forţă civilizaţiei noastre?

Judecînd lucrurile din această perspectivă, s-ar putea să ne gîndim de două ori înainte de a milita pentru restrîngerea unor drepturi, cu gîndul că aşa vom dobîndi mai multă securitate (deocamdată, cu „s“ mic).

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.