Flux şi reflux în legislaţia antiteroristă
Abdullah al-Kidd a fost reţinut de FBI în 2003 în calitate de… martor. Al-Kidd e un american convertit la islam, care, după numele ales, fie e fiul unuia pe care îl cheamă Kidd, fie a găsit o formă haioasă de a combina islamul şi filmele cu karate. FBI a folosit o formulă legală ciudată: nici nu l-a arestat oficial, dar nici nu l-a eliberat. L-a declarat martor important, o soluţie folosită în cazul reţelelor bănuite de terorism, unde statul vrea să se asigure că martorul nu dispare înainte de a depune mărturie. Al-Kidd a fost ţinut 16 zile într-o celulă cu lumina permanent aprinsă, din cauza căreia nu putea să adoarmă. A fost apoi eliberat. Cazul său a fost preluat de un ONG celebru, care se ocupă cu drepturile omului şi a pornit un proces împotriva FBI. Recent, statul american şi agentul FBI au fost condamnaţi să plătească despăgubiri de 385.000 de dolari şi să-i ceară scuze lui Abdullah al-Kidd. Povestea asta e relevantă pentru modul în care democraţiile se raportează la terorism şi la lupta cu el. Vorbeam săptămîna trecută despre oscilaţiile opiniei publice: cere măsuri dure după cîte un atentat, apoi se ruşinează şi cere retrageri. Ruşinarea are nişte declanşatori – presa, ONG-urile şi judecătorii. Probabil că după 9/11, ideea de a reţine martori care pot face parte din reţele teroriste părea o banalitate. Dar dacă FBI ar trebui să plătească 385.000 de dolari fiecărui martor pe care îl reţine, ar da faliment. Şi, mai ales, dacă agentul FBI plăteşte şi el personal o parte din despăgubire, colegii lui se vor gîndi: dar de ce să-mi risc eu ipoteca pentru că societatea vrea ceva, dar apoi se răzgîndeşte?
Deci, după un asemenea atentat, vedem un flux de măsuri dure (legi, reguli, proceduri) antiterorism. Apoi, în anii care urmează, vedem refluxul: o bună parte dintre măsuri desfiinţate de justiţie, presa se întoarce împotriva serviciilor şi promovează o agendă prolibertate. Pînă la următorul atentat. Cred că ar trebui să acceptăm această bizarerie ca parte din viaţa unei societăţi democratice. Ne luptăm cu demonul terorismului fără a renunţa la libertăţi. Instabilitatea legislativă e inevitabilă.
Acum trăim în plin flux post-Paris. Mi-a fost destul de greu să urmăresc ştirile despre noi măsuri antitero, pentru că e o adevărată frenezie, cea pe care am anticipat-o în editorialul trecut: guvernele şi parlamentele vor să arate opiniei publice indignate că fac ceva. Belgia, Franţa, Marea Britanie sînt deja destul de avansate cu noi pachete de legislaţie, şi diverse guverne propun măsuri legislative la nivel european. Ca la fiecare flux antitero, cei care fac agenda sînt miniştrii de interne, şefii poliţiilor naţionale şi şefii serviciilor de securitate. În mod evident, aceşti oameni strîng pachete de frustrări (cazuri blocate din cauza restricţiilor democratice) şi le servesc decidenţilor după fiecare asemenea criză. Sînt şi ei parte din joc.
De această dată, problema principală care se cere tratată este statutul de cetăţeni al islamiştilor. Vorbim de cîteva mii de cetăţeni europeni (mult mai puţini americani) care au fost în Siria şi acum s-au întors, radicalizaţi şi antrenaţi. De altfel, preşedintele Hollande a spus că regretă decizia occidentalilor de a nu interveni în războiul civil din Siria – şi are dreptate. A fost laşitatea preşedintelui Obama, care a refuzat să conducă, iar cînd a decis, foarte tîrziu, a fost laşitatea colectivă a parlamentului britanic, care a refuzat mandatul cerut de premierul Cameron pentru o intervenţie. În mod neaşteptat pentru un socialist francez, Hollande a dat dovadă de curaj în Mali, unde a fost de ajuns o forţă de cîteva mii de francezi pentru a împiedica nordul ţării să devină un al doilea stat islamic. Asta ar fi însemnat un califat similar celui din Siria – Irak, şi cu o suprafaţă mai mare decît a Franţei. Faptul că Mali-ul islamic nu e acum o ştire zilnică arată ce poate face o intervenţie fermă şi la timpul potrivit. În Siria, intervenţia nu a existat, iar moderaţii au fost striviţi între dictatorul Assad şi islamişti, acum practic nu mai există soluţie decentă. Iar dacă argumentul că mor atîţia oameni în Siria nu e în sine suficient, vedem că laşitatea se plăteşte şi într-o analiză pur pragmatică: califatul a atras cetăţeni occidentali, care acum se întorc acasă şi devin principala problemă de securitate a Europei occidentale. Poate că poţi ignora califatul, dar el nu te ignoră pe tine.
De unde problema: ce poţi face unor cetăţeni ai propriei ţări, adulţi şi vaccinaţi, care vor să meargă să lupte pentru califat, care se întorc antrenaţi şi chitiţi să pedepsească Occidentul pentru tot răul din lume (a se citi programele de istorie şi antropologie multiculti, pentru detalii)?
În toamna trecută, guvernul britanic a propus o serie de legi antiterorism, care au creat probleme chiar în coaliţia de guvernare. Planul a fost blocat în parlament, dar evenimentele de la Paris probabil că asigură emoţia necesară votării. Urmează alegeri, iar premierul Cameron promite alegătorilor siguranţă şi duritate în faţa terorii. Partenerul său de coaliţie, Partidul Liberal Democrat, blochează însă legile şi promite libertate.
Planul britanic nu e doar unul antiterorism, ci şi antiradicalizare. O măsură ce a stîrnit controverse este obligaţia lucrătorilor din creşe şi din şcoli de a raporta autorităţilor cazurile în care copiii riscă să fie transformaţi de părinţi în radicali islamişti. Şcolile sînt obligate să dezvolte curriculă pentru împiedicarea radicalizării şi să interzică clericilor radicali să vorbească în incinte (aplicabilă mai ales universităţilor). Sindicatele profesorilor au protestat că guvernul îi transformă în poliţişti (un sindicat fără ceva aer dramatic nu ar mai fi sindicat). Apoi, dacă planul va fi acceptat de parlament, asiguratorii nu mai au voie să acopere recompensele plătite în cazul răpirilor.
Companiile care trimit angajaţi în zone sensibile pun în contracte o primă de asigurare. În cazul în care sînt răpiţi aceşti angajaţi, familia sau compania plătesc recompensa, care e ulterior acoperită de asigurator. Existenţa acestui mecanism legal de despăgubire arată dezvoltarea unei industrii în sine: califatul face bani din răpiri, avem deja contracte-cadru, avem asiguratori, avem proceduri. Guvernul britanic doreşte desfiinţarea acestei industrii, dar asiguratorii britanici au protestat deja, spunînd că guvernul a înţeles greşit cum funcţionează industria şi că oricum firmele britanice sînt dezavantajate faţă de competiţie.
Pînă la a rezolva problema jihadiştilor care acum sînt la creşă, guvernele au însă de decis ce fac cu cei care au absolvit şcolile terorii. În Germania exista deja o lege prin care li se poate ridica paşaportul celor care doreau să lupte în războaie suspecte, acum li se va putea confisca şi buletinul. În Marea Britanie, guvernul propune ca cetăţenilor suspectaţi de terorism să li se suspende paşaportul timp de doi ani, pentru a nu se putea întoarce acasă. În legile franceze deja votate în toamnă se prevede faptul că li se poate ridica paşaportul celor care aparţin unor reţele teroriste. Sînt aici două probleme majore: privarea de drepturi şi aplicarea. Cum pot dovedi serviciile de securitate că X merită să-i fie ridicat paşaportul fără a deconspira modul în care îl supraveghea? Iar dacă deja statul ştie atît de multe despre X, e destul să confişti paşaportul şi să-l laşi liber? Şi, evident, cînd vorbim despre mii de suspecţi, supravegherea va fi dificilă. Apoi, dacă refuzi unui cetăţean britanic intrarea în ţară, unde va sta? Retragerea cetăţeniei este ilegală, potrivit unei convenţii internaţionale, deci ce face Marea Britanie e o şmecherie: nu îi retragem cetăţenia, doar îi vom desfiinţa paşaportul timp de doi ani? Şi ce va face individul respectiv doi ani? Este obligată Turcia (unde probabil va fi blocat cînd încearcă să iasă din Siria) să îl ţină doi ani pe banii ei? Vom avea nenumărate conflicte între ţări dacă Marea Britanie aplică această propunere. Apoi, e greu de implementat şi măsura împiedicării de a pleca. Amedy Coulibaly (al treilea terorist în cazul Charlie) transporta oameni la Madrid, de unde plecau spre Turcia, cu destinaţia Siria. Pare simplu de supravegheat filiera, dar cine a fost în imensul aeroport din Istanbul ştie că nu e aşa: acolo este hub-ul regional pentru tot Orientul Mijlociu, mulţi dintre pelerinii spre Mecca vin din Africa pînă în Indonezia, şi trec prin Istanbul. Acolo e locul ideal pentru pierdut urma. A pleca spre Istanbul nu e semn că vrei să ajungi în Siria, deci destinaţia Istanbul nu spune nimic.
Belgia se mişcă cel mai repede şi a propus deja îngheţarea averilor şi retragerea cetăţeniei celor care au plecat să lupte în Siria. Avem, deci, două propuneri care par de bun-simţ, dar care pun sub semnul întrebării două principii fundamentale ale statului de drept: cetăţenia (care e inviolabilă) şi averea (care e inviolabilă dacă a fost dobîndită cinstit). Ce face Belgia e să schimbe chiar principiile în sine, şi noua logică ar suna la modul următor: islamismul este o ameninţare atît de mare, încît devine acceptabil ca pentru această speţă să facem excepţie de la principii fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă eşti islamist şi îţi declari loialitatea Statului Islamic, atunci nu mai meriţi cetăţenia belgiană. La fel, a fi islamist presupune ca statul belgian să nu îţi mai acorde protecţia legală a averii, ci dimpotrivă, să ţi-o confişte, fără a avea legătură cu modul în care ai dobîndit-o, ci doar cu acţiunile tale prezente. Cîtă muncă pentru avocaţi în anii ce vin!
Evident, atunci cînd statele membre UE se pun pe făcut chestii, o bună parte din idei se referă la ce ar trebui să facă UE. Doar că UE se mişcă mereu mai greu, aşa că acest flux de măsuri şi idei antitero vine peste războaiele neîncheiate din fluxurile şi refluxurile precedente. Se întîmplă cam aşa: după ceva atentate, statele membre cer Comisiei să acţioneze. Sub mandatul Consiliului, Comisia propune ceva. Propunerea ajunge în procesul legislativ de codecizie Consiliu – Parlament.
Consiliul (unde de aceste probleme se ocupă miniştrii de interne) agreează măsuri dure. Parlamentul e de obicei mai liberal, dar e destul de instabil. Uneori, cîte o mare coaliţie populari – socialişti trece măsurile agreate cu Consiliul (aşa a fost cu directiva privind retenţia datelor, aşa-numita directivă Big Brother, la care sper să revin săptămîna viitoare, pentru că face valuri în România). Atunci cînd vorbim de flux, imediat după vreun atentat, tabăra prosecuritate e deci compusă din Consiliu + majoritatea populari – socialişti în Parlament. Comisia se chinuie să vină cu o propunere pe placul acestei majorităţi, dar nu foarte prosecuritate, pentru că Comisia ştie bine că urmează refluxul.
Adică, Consiliul uită de această prioritate (pentru că intervin alte urgenţe naţionale, de obicei criza economică), majoritatea populari – socialişti din Parlament uită de înţelegeri, iar agenda Parlamentului începe să fie făcută de grupurile minoritare, dar cu o orientare prolibertate vehementă (grupul liberal, grupul verde, comitetul LIBE). Aşa se face că, la reflux, Parlamentul devine o instituţie de blocaj contra Consiliului – exact ca în cazul datelor privind pasagerii aerieni. Acum, că asistăm la un nou flux, probabil presiunea pe Parlament va creşte, se va reface alianţa populari – socialişti şi vor vota rapid schimbul de date aeriene şi probabil alte măsuri.
