Halima şi halimai
Pentru cunoscătorii literaturii române, cuvîntul
trimite în primul rînd la titlul unei cărţi populare, traduse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea din greceşte şi puse în circulaţie (într-o versiune revizuită de Gherasim Gorjan) de abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea:
(1835-1838). E vorba, se ştie, de o antologie de basme arabe, alcătuită în franceză în secolul al XVIII-lea şi cuprinzînd culegerile
; traducerea grecească din 1757 a acestei culegeri a atribuit eroinei numele
(în loc de
, cum arăta în franceză şi în italiană adaptarea numelui arab
; în română s-a impus ulterior forma
). Se pare că în perioada fanariotă, în spaţiul românesc a circulat mai întîi versiunea grecească, bucurîndu-se de mare succes. În treacăt fie zis, titlul
e deviant faţă de norma actuală (care exclude prepoziţia
pentru un numeral cu sute sau mii terminat cu o cifră de la 1 la 19), dar a fost titlul tradiţional al versiunii româneşti a cărţii, de la o traducere a lui Ion Barac din secolul al XIX-lea pînă azi (i se tolerează, de aceea, şi legarea prin
, condamnată de normă şi chiar absentă din uz în alte structuri similare:
).
Popularitatea culegerii de basme (descrise de Nicolae Cartojan în
, II, 1938) şi specificul acesteia (povestiri complicate, întreţesute, spectaculoase) a făcut ca termenul
să devină un substantiv comun şi să intre destul de repede în circulaţia curentă, aşa cum o atestă, printre altele, replica Ziţei din
(„Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e
...“). În dicţionarele noastre actuale,
este înregistrat ca substantiv comun feminin, cu sensul familiar figurat „situaţie încurcată, amestecătură, confuzie“ (DEX). Numele
e motivat semantic, provenind din termenul arab
– „bun, blînd“ (aşa cum explică Lazăr Şăineanu, în
1900). Cuvîntul a intrat în română în forma grecească, accentuat pe vocala finală;
(DOOM 2005) îi indică forma articulată
(genitiv
) şi pluralul
(articulat
).
Substantivul feminin
nu a ieşit cu totul din uz, dar nici nu este folosit de prea mulţi vorbitori; utilizările sale actuale presupun adesea aluzii şi explicaţii culturale (
– titlul exclamativ al unui articol al lui Mircea Cărtărescu din 2005) şi sensuri destul de vagi şi alunecoase: „Incidentul stîrnise
cît casa“,
, „
politică“ (
); „
politicienilor“ (
) etc.
Surprinzătoare este însă frecvenţa actuală a formei
, utilizată ca substantiv neutru şi cu un sens destul de apropiat de cel tradiţional al lui
: „agitaţie, petrecere de proporţii sau zăpăceală, aglomeraţie etc.“ (
). Numeroasele exemple din Internet ilustrează şi sensurile „scandal, gălăgie“ – „Hai să vedeţi ce
iese diseară“ (
); „aţi văzut ce
făceau că a vorbit frate-miu trei lulele într-o cîrciumă“ (
); „Gîndiţi-vă că în
ăla care a fost şi în ţipetele alea care a sărit pe nepoţii mei, pe fratele meu, dumneavoastră mai auziţi dacă trage în...“ (
); „Sîntem după a treia etapă şi
s-a declanşat“ (
). Formele de plural sînt mai rare: „să nu iasă
ca ăsta“ (
); „Da’ numai belele şi
mi-am găsit cu ei“ (
).
Forma
nu e o noutate, cum s-ar putea crede. Deşi nu apare în dicţionarele curente, a fost înregistrată de Alexandru Graur într-un articol din 1934 despre cuvintele ţigăneşti intrate în română; lingvistul identifica sensul „scandal“ şi punea cuvîntul în legătură cu o serie de termeni din romani (
– „ceartă“; verbul
– „a mînca“, sursa argotismului
. Corina Leschber, într-un articol din 1995, propunea un alt etimon din romani (
„distrugere“). Ţinînd cont de apropierea de sens şi de formă, nu mi se pare deloc improbabil ca
să derive pur şi simplu din
: de la „confuzie şi încurcătură“ la „scandal şi gălăgie“ nu e decît un pas, iar un -i final a mai fost adăugat şi în alte cazuri, realizînd o adaptare morfologică, de exemplu, în
folosit ca singular şi provenind din turcescul
. E plauzibil să presupunem şi o contaminare cu alte cuvinte din aceeaşi sferă semantică (în primul rînd cu
– „scandal“). Oricum,
are conotaţii argotice şi probabil că tocmai acestea îi asigură succesul actual.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
