Un discurs pe care nu îl veţi auzi niciodată
Ţin minte atmosfera de după atentatele de la Londra, din 2005. S-a spus atunci că lumea s-a schimbat fundamental. Unii spuneau că Europa va capota în faţa invaziei islamiste. Alţii că va capota în faţa statului poliţienesc care se va instaura pe continent. Dar cei mai mulţi deveniseră experţi instant în Coran, studii religioase şi confruntarea civilizaţiilor. Discuţiile de cafenea, articolele şi dezbaterile publice aveau un aer catastrofic. Faţă de 2005, s-a schimbat doar faptul că avem Facebook, deci totul e şi mai tribal, şi mai catastrofic. Un eveniment tragic, ca cel de la Paris, naşte în noi o tendinţă covîrşitoare de a afirma solemn: „De mîine, totul se schimbă.“ Am auzit şi am citit ideea asta în 2001 – după 9/11, după Londra – 2005, după atentatele de la Madrid, după masacrul de la Beslan, din Rusia, acum, după Paris. Nu vreau să joc rolul acriturii de serviciu, am fost şi eu înspăimîntat şi emoţionat, am transmis şi eu pe Facebook respectul pentru caricaturiştii francezi şi am văzut reacţia covîrşitoare a publicului meu de acolo. Constat doar că lumea modernă, satul global, ne împinge spre un fel de reacţie emoţională puternică, dar cu efect doar pe termen scurt. Trăim la maxim evenimente de departe, ne identificăm cu oameni necunoscuţi pînă ieri, ne spunem că asta schimbă totul. Apoi, după o lună, uităm, ne prindem în vîltoarea altor emoţii locale sau globale.
Adevărul este că un stat democratic modern are puţine mijloace de reacţie, dacă vrea să rămînă un stat democratic modern.
Trebuie să ne asumăm o ipocrizie colectivă pe tema asta. Şi după 9/11, şi după Londra, şi după Madrid, şi după Paris, sîntem indignaţi că autorităţile nu i-au împiedicat. După Beslan, am fost indignaţi de modalitatea barbară de intervenţie a autorităţilor ruse şi ne-am spus în barbă: uite, ăsta e un guvern care nu pune preţ pe viaţă, guvernele noastre nu sînt aşa. Dar cum le cerem să fie? Le cerem să fie eficiente, dar nu brutale. Le cerem să îi oprească pe terorişti, dar să nu ne deranjeze în libertăţile noastre. Le cerem nervoşi să facă ceva. Orice. Apoi le punem limite din care rezultă că „orice“ înseamnă, de fapt, foarte puţin. Unde tragem linia între puterea statului şi libertatea individului? Evident, răspunsurile sînt diverse, dar linia de obţinere a majorităţii (acolo unde guvernele pot convinge parlamentele să adopte legi) se schimbă în funcţie de emoţia momentului.
Să luăm Guantanamo. A devenit un cuvînt al ruşinii: o închisoare unde statul lider al lumii libere ţine oameni închişi, fără să-i judece. Nu-i aşa că vreţi să fie închis? Asta a şi promis Barack Obama cînd a cîştigat alegerile, dar nu s-a întîmplat. Cum a plecat povestea asta? Era după 9/11. Americanii şi o coaliţie largă de state, cu sprijinul aproape unanim al umanităţii (nu confundaţi cu Irak) au intrat în Afganistan pentru a alunga regimul taliban care oferea adăpost teroriştilor ce atacaseră America. În cursul războiului, au fost arestaţi diverşi jihadişti care se antrenau pentru a comite atentate. Ce să faci cu ăştia? Erau terorişti, erau antrenaţi şi urau lumea liberă. În acelaşi timp, nu făcuseră nimic. Nu poţi aresta pe cineva pentru că intenţionează să comită o crimă. Sau poţi? Dar dacă îl eliberezi şi comite un atentat? Cum spui opiniei publice că l-ai avut în mînă, dar i-ai dat drumul? Hai să găsim o soluţie – au zis americanii. Uite, îi ducem la baza noastră din Cuba – nu e pămînt american, deci nu se aplică legile americane, nici nu îi arestăm oficial, nici nu îi eliberăm, îi declarăm prizonieri de război. Înfierbîntată şi înspăimîntată, opinia publică e mulţumită. Ulterior, s-a răzgîndit (şi Curtea Supremă, alături de ea).
Problema e că opinia publică vrea lucruri diferite, în timpuri diferite. Ştiu că ar fi mai uşor să vă conving că lumea e mai simplă, că de vină este islamul, că de vină sînt serviciile secrete, că americanii oricum sînt nişte torţionari prin definiţie. Sînt blabla-uri. Diferite în funcţie de orientarea politică, dar blabla-uri. Adevărul îngrozitor e că noi sîntem de vină. Noi, cetăţenii lumii libere. După un atentat din acesta îngrozitor, opinia publică vrea ca statul să-i prindă, să-i arunce undeva şi să nu-i mai vedem la faţă niciodată. Apoi, cînd uită de propria indignare, opinia publică descoperă că cei arestaţi sînt totuşi oameni, cu drepturi (vorbesc, evident, de punctul de echilibru al majorităţii, sînt oamenii care rămîn consecvenţi, şi de partea libertăţii, şi de partea securităţii, dar majoritatea oscilează între ei). Ziarele publică poveşti din care rezultă că cel puţin unii dintre ei nu sînt chiar aşa de terorişti cum păreau, că „organele“ mai şi greşesc, deci sistemul are defecte. Iar ziarele din lumea liberă pot fi îngrozitor de „nepatriotice“ cînd opinia publică e calmă şi îngrozitor de isterice cînd opinia publică e indignată.
Deci de ce ţinem noi închişi oameni care nu au comis nimic? Oameni nevinovaţi pînă la proba contrarie. De ce, de ce, de ce? Opinia publică se indignează. Serviciile răspund: chiar vreţi să vedeţi proba contrarie în acest caz? Se numeşte atentat, spuneţi drept că sînteţi pregătiţi să vedeţi proba contrarie, şi noi îi eliberăm.
Un preşedinte drăguţ, progresist, care ia Premiul Nobel pentru pace, înainte să facă orice în general şi cu atît mai puţin să facă ceva pentru pace, promite opiniei publice indignate să oprească această ruşine pe obrazul unei ţări democratice. Apoi serviciile secrete vin cu dosarul celor închişi: domnule preşedinte de Nobel, avem 167 de deţinuţi. Uitaţi, îl avem pe Gigel Ahmed, l-am prins în Irak cu o bombă de 20 de kile, operaţiune de interceptare şi arestare care a mers ceas. Îi mai avem pe Y, pe Z, cu poveşti asemănătoare. Decideţi dvs., domnule preşedinte, pe cine eliberaţi. Pe semnătura dvs., domnule Preşedinte de Nobel!
Hai să propunem ca unii dintre cei arestaţi să fie totuşi judecaţi în New York. Rudele victimelor se indignează, republicanii zic că nu se poate aşa ceva, cum adică teroriştii să beneficieze de drepturile cetăţenilor americani? Hai că am dres-o cît de cît: republicanii sînt de vină. Eu am promis ca fraierul că închid Guatanamo, dar nici nu îmi pot asuma pe semnătura mea eliberarea lui Gigel Ahmed, dau vina pe republicani.
Cam asta e povestea cu Guantanamo, care reproduce în mic oscilaţiile opiniei publice şi oscilaţiile deciziei de politică publică, atunci cînd vine vorba de puterile statului de a ne apăra de terorişti. Iar dezbaterea de acum din Europa este legată intim de cea americană, doar că e mult mai urîtă. Americanii prinseseră potenţiali terorişti în ţări îndepărtate, străini. Europenii au de-a face tot mai mult cu propriii cetăţeni care au luptat în Siria/Irak şi s-au întors. Nu au comis atentate, dar intenţionează să comită. O spun ei deschis, se laudă cu asta. Şi doar nu poţi aresta un cetăţean pentru o crimă pe care doar intenţionează să o comită, nu? Sau poţi?
Unul dintre cei doi fraţi terorişti a fost arestat în 2005 pentru că făcea parte dintr-o reţea care trimitea oameni să lupte contra americanilor în Irak. A fost condamnat la trei ani de închisoare şi a executat jumătate din pedeaspă. Stai, staţi puţin! – spune opinia publică în acest moment. Am avut un terorist pe mînă şi l-am eliberat după un an şi jumătate? Cum e posibil aşa ceva? E ruşinos. Statul e incompetent. Şi totuşi, ce vrea această opinie publică? Închisoare pe viaţă pentru că vorbeşti la telefon şi cumperi bilete de avion pentru unii care pleacă în Irak? Dacă s-ar fi întîmplat aşa, discuţia ar fi fost: închisorile sînt pline, asta ne trebuie nouă acum? Statul e prea represiv. Etc. etc.
E enervant, e frustrant. Dar nu e chiar atît de rău. Acest du-te vino face pînă la urmă parte din jocul democratic. Este, poate, o ipocrizie necesară. Nu vrem să dăm un răspuns definitiv nici într-un sens, nici în celălalt. Dacă preferăm siguranţa absolută, atunci dăm statului toată puterea (Rusia, Egiptul sînt însă exemple că e inutil, vom pierde libertatea şi nu vom avea siguranţă). Dacă preferăm libertatea absolută, ar trebui să ne obişnuim că are un preţ: că vom avea atentate, că vor muri oameni. Societatea noastră nu se va prăbuşi în faţa ameninţării islamiste, aşa cum nu s-a prăbuşit, în secolul al XX-lea, în faţa atentatelor de extremă stînga sau în secolul al XIX-lea, în faţa valului de atentate anarhiste. (Peste 100 de ani, se vor uita urmaşii înapoi cum ne uităm noi la anarhiştii care au băgat civilizaţia în sperieţi şi au ucis cîţiva şefi de state, între care un ţar rus şi un preşedinte american, şi vor zice: cine sînt islamiştii ăştia şi ce naiba voiau? Dragă, ce lume bizară era la începutul secolului XXI!) Societatea supravieţuieşte, dar asta nu ne încălzeşte cu nimic. Ideea că există un preţ pentru libertate ni se pare o chestie ce ţine de teorie. O fi un preţ, dar nu vrem să-l plătim.
Gîndiţi-vă la un şef de stat care ar ieşi cu un discurs de genul: „Stimaţi compatrioţi, iubiţi francezi, fraţilor, e o zi neagră pentru noi. Azi au murit francezi, au murit creştini, au murit atei, au murit musulmani. Au murit oameni. Şeful serviciului secret mi-a înmînat mai devreme un raport. Serviciile noastre au reuşit să dejoace, în 2014, patru atentate asemănătoare. Nu au reuşit să îl dejoace pe acesta. Ne cerem scuze, eu îmi cer scuze. Viaţa în libertate e frumoasă, dar presupune riscuri. Riscuri mici, dacă ne gîndim bine, e o loterie cu mulţi participanţi şi puţine bilete extrase. Unii dintre noi cîştigă la loterie, alţii dintre noi mor în atentate. Probabilitatea să se întîmple fie una, fie alta e cam aceeaşi. Statistic vorbind, mor mult mai mulţi francezi în accidente casnice decît în atentate teroriste. Să credem în profesionalismul serviciilor noastre secrete, dar să nu le cerem imposibilul. Şi, mai ales, să nu cerem noi legi, să nu dăm statului noi puteri de care ne va fi ruşine peste cîteva luni, cînd vom uita emoţia de azi. Să fim puternici în credinţa noastră în libertate! Să ne plîngem azi morţii, să trăim tot liberi de mîine încolo! Vive la France, vive la liberté!“
Nu veţi auzi niciodată un asemenea discurs de la un politician. Deşi ar fi cel mai onest şi în acelaşi timp cel mai util discurs. Pentru că ar spune adevărul, pentru că ar împiedica o nouă sarabandă de energii pierdute (noi legi sprijinite de majoritatea opiniei publice, contestate de o minoritate, anulate apoi parţial măcar de judecători şi de Curţile Constituţionale, cu aprobarea majorităţii opiniei pubice, care acum se teme de statul poliţienesc). Dar ar fi un discurs pe care oamenii nu vor să îl audă. Chiar dacă un preşedinte francez ar vrea să ţină un aşa discurs, consilierii lui l-ar încuia în baie şi i-ar da un distonocalm. Pentru că ar fi sinucigaş politic. Pentru că nu aşa funcţionează opinia publică. Pentru că nu aşa funcţionăm noi, oamenii. Nu vrem să auzim că statul nu poate face nimic, nu vrem să auzim că jucăm la loterie.
De aceea, în duminica în care şefii lor se ţineau de mînă în fruntea unei uriaşe mulţimi la Paris, cîţiva miniştri de Interne europeni se adunau pentru a discuta un nou plan de măsuri antiteroriste şi plănuiau un summit care să aibă loc în săptămîna imediat următoare. Pentru că şefii lor se vor întoarce în capitale şi vor zice: opinia publică vrea să facem ceva, ce facem? Şi fac. Britanii fac, nemţii fac, francezii fac. Românii fac o tîmpenie, la drept vorbind – încearcă să ne fraierească pentru a ocoli o decizie a Curţii Constituţionale care cere serviciilor secrete o banalitate la francezi, la nemţi şi la britanici: să lucreze cu mandate de la judecători. Dar despre toate acestea – în episodul următor. Dacă opinia publică nu se va schimba pînă atunci.
