Un discurs pe care nu îl veţi auzi niciodată

Publicat în Dilema Veche nr. 570 din 15-21 ianuarie 2015
România şi negocierile comerciale UE – SUA (I) jpeg

Ţin minte atmosfera de după atentatele de la Londra, din 2005. S-a spus atunci că lumea s-a schimbat fundamental. Unii spuneau că Europa va capota în faţa invaziei islamiste. Alţii că va capota în faţa statului poliţienesc care se va instaura pe continent. Dar cei mai mulţi deveniseră experţi instant în Coran, studii religioase şi confruntarea civilizaţiilor. Discuţiile de cafenea, articolele şi dezbaterile publice aveau un aer catastrofic. Faţă de 2005, s-a schimbat doar faptul că avem Facebook, deci totul e şi mai tribal, şi mai catastrofic. Un eveniment tragic, ca cel de la Paris, naşte în noi o tendinţă covîrşitoare de a afirma solemn: „De mîine, totul se schimbă.“ Am auzit şi am citit ideea asta în 2001 – după 9/11, după Londra – 2005, după atentatele de la Madrid, după masacrul de la Beslan, din Rusia, acum, după Paris. Nu vreau să joc rolul acriturii de serviciu, am fost şi eu înspăimîntat şi emoţionat, am transmis şi eu pe Facebook respectul pentru caricaturiştii francezi şi am văzut reacţia covîrşitoare a publicului meu de acolo. Constat doar că lumea modernă, satul global, ne împinge spre un fel de reacţie emoţională puternică, dar cu efect doar pe termen scurt. Trăim la maxim evenimente de departe, ne identificăm cu oameni necunoscuţi pînă ieri, ne spunem că asta schimbă totul. Apoi, după o lună, uităm, ne prindem în vîltoarea altor emoţii locale sau globale.

Adevărul este că un stat democratic modern are puţine mijloace de reacţie, dacă vrea să rămînă un stat democratic modern.

Trebuie să ne asumăm o ipocrizie colectivă pe tema asta. Şi după 9/11, şi după Londra, şi după Madrid, şi după Paris, sîntem indignaţi că autorităţile nu i-au împiedicat. După Beslan, am fost indignaţi de modalitatea barbară de intervenţie a autorităţilor ruse şi ne-am spus în barbă: uite, ăsta e un guvern care nu pune preţ pe viaţă, guvernele noastre nu sînt aşa. Dar cum le cerem să fie? Le cerem să fie eficiente, dar nu brutale. Le cerem să îi oprească pe terorişti, dar să nu ne deranjeze în libertăţile noastre. Le cerem nervoşi să facă ceva. Orice. Apoi le punem limite din care rezultă că „orice“ înseamnă, de fapt, foarte puţin. Unde tragem linia între puterea statului şi libertatea individului? Evident, răspunsurile sînt diverse, dar linia de obţinere a majorităţii (acolo unde guvernele pot convinge parlamentele să adopte legi) se schimbă în funcţie de emoţia momentului.

Să luăm Guantanamo. A devenit un cuvînt al ruşinii: o închisoare unde statul lider al lumii libere ţine oameni închişi, fără să-i judece. Nu-i aşa că vreţi să fie închis? Asta a şi promis Barack Obama cînd a cîştigat alegerile, dar nu s-a întîmplat. Cum a plecat povestea asta? Era după 9/11. Americanii şi o coaliţie largă de state, cu sprijinul aproape unanim al umanităţii (nu confundaţi cu Irak) au intrat în Afganistan pentru a alunga regimul taliban care oferea adăpost teroriştilor ce atacaseră America. În cursul războiului, au fost arestaţi diverşi jihadişti care se antrenau pentru a comite atentate. Ce să faci cu ăştia? Erau terorişti, erau antrenaţi şi urau lumea liberă. În acelaşi timp, nu făcuseră nimic. Nu poţi aresta pe cineva pentru că intenţionează să comită o crimă. Sau poţi? Dar dacă îl eliberezi şi comite un atentat? Cum spui opiniei publice că l-ai avut în mînă, dar i-ai dat drumul? Hai să găsim o soluţie – au zis americanii. Uite, îi ducem la baza noastră din Cuba – nu e pămînt american, deci nu se aplică legile americane, nici nu îi arestăm oficial, nici nu îi eliberăm, îi declarăm prizonieri de război. Înfierbîntată şi înspăimîntată, opinia publică e mulţumită. Ulterior, s-a răzgîndit (şi Curtea Supremă,  alături de ea).

Problema e că opinia publică vrea lucruri diferite, în timpuri diferite. Ştiu că ar fi mai uşor să vă conving că lumea e mai simplă, că de vină este islamul, că de vină sînt serviciile secrete, că americanii oricum sînt nişte torţionari prin definiţie. Sînt blabla-uri. Diferite în funcţie de orientarea politică, dar blabla-uri. Adevărul îngrozitor e că noi sîntem de vină. Noi, cetăţenii lumii libere. După un atentat din acesta îngrozitor, opinia publică vrea ca statul să-i prindă, să-i arunce undeva şi să nu-i mai vedem la faţă niciodată. Apoi, cînd uită de propria indignare, opinia publică descoperă că cei arestaţi sînt totuşi oameni, cu drepturi (vorbesc, evident, de punctul de echilibru al majorităţii, sînt oamenii care rămîn consecvenţi, şi de partea libertăţii, şi de partea securităţii, dar majoritatea oscilează între ei). Ziarele publică poveşti din care rezultă că cel puţin unii dintre ei nu sînt chiar aşa de terorişti cum păreau, că „organele“ mai şi greşesc, deci sistemul are defecte. Iar ziarele din lumea liberă pot fi îngrozitor de „nepatriotice“ cînd opinia publică e calmă şi îngrozitor de isterice cînd opinia publică e indignată.

Deci de ce ţinem noi închişi oameni care nu au comis nimic? Oameni nevinovaţi pînă la proba contrarie. De ce, de ce, de ce? Opinia publică se indignează. Serviciile răspund: chiar vreţi să vedeţi proba contrarie în acest caz? Se numeşte atentat, spuneţi drept că sînteţi pregătiţi să vedeţi proba contrarie, şi noi îi eliberăm.

Un preşedinte drăguţ, progresist, care ia Premiul Nobel pentru pace, înainte să facă orice în general şi cu atît mai puţin să facă ceva pentru pace, promite opiniei publice indignate să oprească această ruşine pe obrazul unei ţări democratice. Apoi serviciile secrete vin cu dosarul celor închişi: domnule preşedinte de Nobel, avem 167 de deţinuţi. Uitaţi, îl avem pe Gigel Ahmed, l-am prins în Irak cu o bombă de 20 de kile, operaţiune de interceptare şi arestare care a mers ceas. Îi mai avem pe Y, pe Z, cu poveşti asemănătoare. Decideţi dvs., domnule preşedinte, pe cine eliberaţi. Pe semnătura dvs., domnule Preşedinte de Nobel!

Hai să propunem ca unii dintre cei arestaţi să fie totuşi judecaţi în New York. Rudele victimelor se indignează, republicanii zic că nu se poate aşa ceva, cum adică teroriştii să beneficieze de drepturile cetăţenilor americani? Hai că am dres-o cît de cît: republicanii sînt de vină. Eu am promis ca fraierul că închid Guatanamo, dar nici nu îmi pot asuma pe semnătura mea eliberarea lui Gigel Ahmed, dau vina pe republicani.

Cam asta e povestea cu Guantanamo, care reproduce în mic oscilaţiile opiniei publice şi oscilaţiile deciziei de politică publică, atunci cînd vine vorba de puterile statului de a ne apăra de terorişti. Iar dezbaterea de acum din Europa este legată intim de cea americană, doar că e mult mai urîtă. Americanii prinseseră potenţiali terorişti în ţări îndepărtate, străini. Europenii au de-a face tot mai mult cu propriii cetăţeni care au luptat în Siria/Irak şi s-au întors. Nu au comis atentate, dar intenţionează să comită. O spun ei deschis, se laudă cu asta. Şi doar nu poţi aresta un cetăţean pentru o crimă pe care doar intenţionează să o comită, nu? Sau poţi?

Unul dintre cei doi fraţi terorişti a fost arestat în 2005 pentru că făcea parte dintr-o reţea care trimitea oameni să lupte contra americanilor în Irak. A fost condamnat la trei ani de închisoare şi a executat jumătate din pedeaspă. Stai, staţi puţin! – spune opinia publică în acest moment. Am avut un terorist pe mînă şi l-am eliberat după un an şi jumătate? Cum e posibil aşa ceva? E ruşinos. Statul e incompetent. Şi totuşi, ce vrea această opinie publică? Închisoare pe viaţă pentru că vorbeşti la telefon şi cumperi bilete de avion pentru unii care pleacă în Irak? Dacă s-ar fi întîmplat aşa, discuţia ar fi fost: închisorile sînt pline, asta ne trebuie nouă acum? Statul e prea represiv. Etc. etc.

E enervant, e frustrant. Dar nu e chiar atît de rău. Acest du-te vino face pînă la urmă parte din jocul democratic. Este, poate, o ipocrizie necesară. Nu vrem să dăm un răspuns definitiv nici într-un sens, nici în celălalt. Dacă preferăm siguranţa absolută, atunci dăm statului toată puterea (Rusia, Egiptul sînt însă exemple că e inutil, vom pierde libertatea şi nu vom avea siguranţă). Dacă preferăm libertatea absolută, ar trebui să ne obişnuim că are un preţ: că vom avea atentate, că vor muri oameni. Societatea noastră nu se va prăbuşi în faţa ameninţării islamiste, aşa cum nu s-a prăbuşit, în secolul al XX-lea, în faţa atentatelor de extremă stînga sau în secolul al XIX-lea, în faţa valului de atentate anarhiste. (Peste 100 de ani, se vor uita urmaşii înapoi cum ne uităm noi la anarhiştii care au băgat civilizaţia în sperieţi şi au ucis cîţiva şefi de state, între care un ţar rus şi un preşedinte american, şi vor zice: cine sînt islamiştii ăştia şi ce naiba voiau? Dragă, ce lume bizară era la începutul secolului XXI!) Societatea supravieţuieşte, dar asta nu ne încălzeşte cu nimic. Ideea că există un preţ pentru libertate ni se pare o chestie ce ţine de teorie. O fi un preţ, dar nu vrem să-l plătim.

Gîndiţi-vă la un şef de stat care ar ieşi cu un discurs de genul: „Stimaţi compatrioţi, iubiţi francezi, fraţilor, e o zi neagră pentru noi. Azi au murit francezi, au murit creştini, au murit atei, au murit musulmani. Au murit oameni. Şeful serviciului secret mi-a înmînat mai devreme un raport. Serviciile noastre au reuşit să dejoace, în 2014, patru atentate asemănătoare. Nu au reuşit să îl dejoace pe acesta. Ne cerem scuze, eu îmi cer scuze. Viaţa în libertate e frumoasă, dar presupune riscuri. Riscuri mici, dacă ne gîndim bine, e o loterie cu mulţi participanţi şi puţine bilete extrase. Unii dintre noi cîştigă la loterie, alţii dintre noi mor în atentate. Probabilitatea să se întîmple fie una, fie alta e cam aceeaşi. Statistic vorbind, mor mult mai mulţi francezi în accidente casnice decît în atentate teroriste. Să credem în profesionalismul serviciilor noastre secrete, dar să nu le cerem imposibilul. Şi, mai ales, să nu cerem noi legi, să nu dăm statului noi puteri de care ne va fi ruşine peste cîteva luni, cînd vom uita emoţia de azi. Să fim puternici în credinţa noastră în libertate! Să ne plîngem azi morţii, să trăim tot liberi de mîine încolo! Vive la France, vive la liberté!“

Nu veţi auzi niciodată un asemenea discurs de la un politician. Deşi ar fi cel mai onest şi în acelaşi timp cel mai util discurs. Pentru că ar spune adevărul, pentru că ar împiedica o nouă sarabandă de energii pierdute (noi legi sprijinite de majoritatea opiniei publice, contestate de o minoritate, anulate apoi parţial măcar de judecători şi de Curţile Constituţionale, cu aprobarea majorităţii opiniei pubice, care acum se teme de statul poliţienesc). Dar ar fi un discurs pe care oamenii nu vor să îl audă. Chiar dacă un preşedinte francez ar vrea să ţină un aşa discurs, consilierii lui l-ar încuia în baie şi i-ar da un distonocalm. Pentru că ar fi sinucigaş politic. Pentru că nu aşa funcţionează opinia publică. Pentru că nu aşa funcţionăm noi, oamenii. Nu vrem să auzim că statul nu poate face nimic, nu vrem să auzim că jucăm la loterie.

De aceea, în duminica în care şefii lor se ţineau de mînă în fruntea unei uriaşe mulţimi la Paris, cîţiva miniştri de Interne europeni se adunau pentru a discuta un nou plan de măsuri antiteroriste şi plănuiau un summit care să aibă loc în săptămîna imediat următoare. Pentru că şefii lor se vor întoarce în capitale şi vor zice: opinia publică vrea să facem ceva, ce facem? Şi fac. Britanii fac, nemţii fac, francezii fac. Românii fac o tîmpenie, la drept vorbind – încearcă să ne fraierească pentru a ocoli o decizie a Curţii Constituţionale care cere serviciilor secrete o banalitate la francezi, la nemţi şi la britanici: să lucreze cu mandate de la judecători. Dar despre toate acestea – în episodul următor. Dacă opinia publică nu se va schimba pînă atunci.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE

15893136202 0a2c4f1f4b c jpg
Nici o asemănare între Comisia Europeană și regimul Ceaușescu
Contextul actual face ca, după 30 de ani, românii, alături de ceilalți europeni, de această dată, să se afle în situația în care să suporte o serie de restricții de consum nepopulare și dificile care le vor afecta nivelul de trai.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
À la guerre...
Campania declanșată împotriva Amnesty International este în cel mai bun caz ineficientă, în cel mai rău – dăunătoare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știi să faci?
Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată.
Frica lui Putin jpeg
Cele șapte zile ale miracolului
Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Deșteptul proștilor
Mediul cel mai propice pentru a observa legătura fascinantă dintre prost și deșteptul lui și, în consecință, mediul de viață cel mai propice pentru deșteptul proștilor este Facebook.
04 Lord and Lady Somers + Prince Michael on Eastnor Castle Terrace  1937  jpg
Istoria în turneu
Istoria este vie. Și continuă. Trebuie doar să știi să surprinzi cadrele potrivite.
Iconofobie jpeg
Ego-disecții
Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate?
„Cu bule“ jpeg
Ciao, ciau, ceau
Probabil că la răspîndirea formulei de salut au contribuit, în anii de după al Doilea Război Mondial, muzica și filmele.
HCorches prel jpg
Orice sat are nevoie de bătrînii săi înțelepți
Cum să-i fidelizăm și să le oferim bucuria de a mai dărui din ceea ce au acumulat o viață?
p 7 Sediul Bancii Centrale Europene WC jpg
Sfîrșitul „mesei gratuite” în Uniunea Europeană
Pînă nu demult, Banca Centrală Europeană (BCE) putea să arunce realmente cu bani, pentru gestionarea problemelor din zona euro.
Un sport la Răsărit jpeg
Fotbalul nostru trece printr-o secetă sau, dimpotrivă, băltește?
Fotbalul nostru e ca un trenuleţ electric de jucărie. Arată bine, se mişcă bine şi reproduce destul de bine realitatea.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Summit NATO la Telega
Mergînd într-o zi la unele dintre aceste băi din Telega, la Șoimu, cu toată istoria asta în cap, nu mică mi-a fost mirarea să întîlnesc niște personaje interesante.
O mare invenție – contractul social jpeg
Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
Sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Țară mică fără viitor
Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A mînca sănătos
Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....
Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.
AFumurescu prel jpg
Anti-apocalipsa melcilor
Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.
1024px Piaggio, Vespa con accessori, 1948   san dl SAN IMG 00003403 jpg
Zumzzzet de viespe
Silueta îngustă și elegantă, brațele ghidonului și sunetul pe care îl scotea noul scuter îl asemănau cu o viespe.
Iconofobie jpeg
Echilibristică metafizică
Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?
„Cu bule“ jpeg
Longevivi
Adjectivul „longeviv” este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană.
HCorches prel jpg
Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului
Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță.
Un sport la Răsărit jpeg
Mai există ceva de strigat pe stadioanele de fotbal?
Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Turismul ne e străin
Morișca merge oricum și mereu apar alți clienți fraieri.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce lipsește pe piața politică
Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.

Adevarul.ro

image
Vacanţe de coşmar pentru zeci de mii de turişti blocaţi într-o staţiune. O familie susţine că trebuie să dea 26.000 de dolari pentru o săptămână de cazare
Vacanţele în oraşul turistic Sanya de pe insula tropicală Hainan din China au devenit un coşmar în acest weekend pentru zeci de mii de turişti care au rămas blocaţi acolo brusc, după ce autorităţile chineze au impus lockdown din cauza a peste 1.200 de cazuri de Covid-19.
image
EXCLUSIV Bărbatul cu probleme psihice care şi-a măcelărit familia, în Argeş, nu mai fusese evaluat de o comisie din 2004
Bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care a masacrat cinci membri ai familiei şi avea probleme psihice nu a mai fost evaluat de către o comisie de specialitate de acum 18 ani, legislaţia fiind una extrem de permisivă.
image
EXCLUSIV Autorul masacrului din Argeş suferă de schizofrenie. Psihiatrul său: „Avea relaţii strict cu familia“
Viorel L., bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care şi-a masacrat familia, suferea de mai mult timp de schizofrenie şi urma un tratament medical. Bărbatul nu avea un loc de muncă şi stătea în majoritatea timpului în curtea casei, fiind o persoană izolată.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.