Ce vor bărbaţii

Doi proaspeţi ingineri se ocupau de prospecţiuni geofizice într-o staţiune cu băi termale. Stăteau amîndoi într-o cameră, într-o baracă de PFL, aflată într-un „ansamblu“ mai mare de barăci, în care fusese cazată întreaga echipă pe care o coordonau. Au petrecut acolo un sezon întreg, din aprilie pînă în decembrie, la începutul anilor ’90. De fapt, cam huzureau, ca la 20 de ani, fără griji, dar cu mulţi bani. La sfîrşitul unei luni, unul dintre cei doi, zis Oulete, care era şi şeful echipei (şi care mi-a povestit întîmplarea), a făcut o deplasare obişnuită la Bucureşti, la sediul central al firmei. Era încărcat de hîrtii cu rapoarte şi măsurători. Lîngă intrarea în biroul marelui şef de la centru (un tip cu părul alb, care nu mai ieşea la pensie), Oulete a văzut o fată care aştepta pe un scaun. Într-o doară, a remarcat formele rotunde şi voluminoase care parcă dădeau să-i explodeze prin tricoul alb, de vară. S-a crucit în gînd, dar fiindcă avea de purtat o discuţie destul de serioasă cu şeful, îndată ce a închis uşa în urma lui, a şi uitat ce văzuse.  

Şeful l-a luat la descusut despre teren, despre echipă, despre măsurători şi despre problemele administrative. După ce a aflat tot ce voia să ştie, s-a relaxat brusc şi, cu un zîmbet mai mult ghicit, i-a spus lui Oulete că fata pe care sigur o observase la intrare era o proaspătă angajată, pe avea să i-o trimită în echipă. S-o înveţe acolo, pe teren, cum e cu geologia şi cu geofizica. Vulpoiul de şef n-a omis să-i atragă atenţia, mustăcind, că fata e măritată şi că mai are şi un soţ periculos. Oulete povestea însă că-n acel moment nu-i mai păsa de nimic. Deja începuse să audă susur de izvoare termale şi cîntări de coruri fermecate care se înălţau de prin păduri, asemeni aburilor de primăvară.  

A făcut cunoştinţă cu fata şi, încercînd să fie cît mai sobru, i-a dat sfaturi despre cum trebuie să se pregătească pentru munca de teren. Au convenit în ce zi şi la ce oră urma s-o aştepte în gara staţiunii. I-a atras atenţia – nu care cumva să-şi uite costumul de baie, căci, nu-i aşa, doar mergea într-un loc cu băi. Ajuns înapoi la echipă, s-a repezit să-i povestească celuilalt inginer despre noua colegă. Erau totuşi, cică, puţin neliniştiţi de informaţia că soţul ei avea centura neagră la nu se ştie ce arte marţiale. Şi-au zis că poate nu-i decît o poveste şi că vor mai vedea ei. 

Cînd a venit ziua mult aşteptată, au luat-o pe fată de la gară şi au instalat-o în baraca unde era biroul. Au pus un pat nou acolo (erau condiţii destul de grele, mai ales pentru o fată), apoi i-au propus să-i arate staţiunea (care, pe vremea aceea, nu era degradată chiar de tot). Erau ca doi păuni înfoiaţi în preajma ei – povestea Oulete –, încercînd să-i ghicească gîndurile şi să-i facă numai pe plac. După o scurtă plimbare, au invitat-o la resturant şi, apoi, la o piscină cu apă termală. Ea s-a supus docilă la întregul program (de

– cum s-ar zice astăzi), ascultînd tot ce-i spuneau ei, ca orice tînără stagiară dornică să înveţe cît mai multe şi să facă o bună impresie celor care aveau să-i fie colegi şi şefi pentru cine ştie cîtă vreme. 

Ajunşi la piscină, băieţii s-au schimbat imediat şi au intrat în apă. Aşteptau nerăbdători ca din vestiarul doamnelor să apară ea... în costum de baie. Ei bine – zicea Oulete –, cînd în sfîrşit a apărut, amîndoi au avut o mare surpriză. Acolo unde prin tricou păreau să fie două mingi de handbal bine umflate, fără tricou nu mai erau decît doi dovlecei lungi de tot, cu vîrfurile acoperite ca de nişte capişoane, de micile cupe ale unui sutien maroniu de cîrpă. Întregul entuziasm li s-a fleoşcăit instantaneu. Cică aproape că nu le mai venea să se uite la ea şi nici chiar să i se mai adreseze. Oulete crede că nici n-au prea reuşit să-şi mascheze schimbarea de atitudine. În fine, au înotat şi s-au bălăcit în linişte şi cu dezamăgire. Se considerau oarecum păcăliţi. Îşi ziceau că fuseseră victimele unui truc tipic femeiesc. La plecare, în vestiar, n-au schimbat decît două vorbe între ei: „Ai văzut?“ „Am văzut.“ Cînd au ieşit însă afară şi s-au întîlnit din nou cu ea, purta, bineînţeles, acelaşi tricou care părea să ascundă nişte mingi de handbal. Şi, ca prin farmec, atunci – povestea Oulete –, amîndoi au redevenit teribil de interesaţi de persoana ei. La un moment dat, celălalt chiar i-a şoptit: „Totuşi, arată bine.“ „Păi, ai uitat ce-ai văzut adineaori?“ l-a chestionat Oulete. „Nu, dar uite că acuma e altfel.“ Şi Oulete tindea să fie de acord cu el. Doi bărbaţi.  

Au pornit, apoi, prin baruri şi discoteci. La un moment dat, ea şi-a sunat soţul, karatistul, de la un telefon public (nu existau mobile). El i-a spus că va veni s-o viziteze a doua zi, la ora 5. Era, într-adevăr, un tren la 5 după-amiază. Pînă atunci, s-au gîndit ei, aveau tot timpul din lume. Au dansat şi au băut. Ea i-a învăţat să danseze arăbeşte, turceşte, greceşte. Pe la ora 11, colegul i-a anunţat că el se retrage şi l-a încurajat în şoaptă pe Oulete să se „descurce“. Acesta a continuat perindarea de flirt bahic, luînd la rînd cu fata toate localurile care mai erau deschise. Pe la ora 2 noaptea, au pornit înapoi spre barăci, un drum de şapte kilometri, ţinîndu-se la braţ şi cîntînd. Ajunşi „acasă“, cu oarece scuze de ambele părţi, el s-a îndreptat grăbit spre baraca lui, ea – spre cea a biroului, în care-şi avea patul. Cînd l-a văzut că intră în cameră, celălalt, care nu dormea, l-a beştelit în fel şi chip. I-a reproşat că n-a ştiut să profite de situaţie, i-a zis că e un prost şi că mai bine ar fi rămas el în locul lui, singur cu fata. Oulete a încercat să se apere. I-a amintit că e măritată, că are un soţ rău, i-a pomenit din nou de imaginea dezagreabilă pe care o văzuseră la piscină. „Şi ce dacă“ – a replicat colegul –, „bărbac-su vine abia mîine, iar ea, după ce s-a îmbrăcat, a fost din nou bine, doar am văzut amîndoi.“ Oulete era convins că nici colegul său nu s-ar fi descurcat mai bine. Dar a adormit frămîntat de ideea că era posibil să fi fost un mare prost. 

A doua zi de dimineaţă, la ora 7, cînd a ieşit la pompa din faţa barăcii să se spele pe dinţi, nu mică i-a fost mirarea să vadă cum în cadrul uşii de la baraca-birou se iţeşte stagiara, în tricoul ei alb, alături de un individ vînos şi încruntat (ceva între Chuck Norris şi Van Damme). Era soţul ei, care venise cu trenul de 5 dimineaţa, şi nu cu cel de 5 după-amiaza, aşa cum crezuseră cu toţii.  

Oulete s-a întors în cameră fericit şi îngrozit, în acelaşi timp. I-a spus viteazului său coleg că îi pare tare rău că nu l-a lăsat pe el să se „descurce“ în seara dinainte. Oulete spune că, mult timp după aceea însă, a avut un coşmar repetat. Se făcea că ajunsese în patul de la birou, unde se găsea într-un mare delict, cînd, dintr-odată, cineva a începea să bată la uşă. El încerca să fugă pe geam, dar uşa la care bătăile insistente continuau se afla după colţ, la nici doi paşi de locul pe unde încerca el să evadeze.