Ambiguitatea gîndirii europene şi limpezimea glonţului

Ceea ce m-a tulburat imediat după masacrul de la Charlie Hebdo a fost înţelegerea atît de diferită pe care noi, „spectatorii“ îngroziţi, am dat-o unui gest atît de tranşant, de radical, precum uciderea unei redacţii adunate în şedinţă de sumar. Pentru fraţii Kouachi nu a existat nici un dubiu. Ei au ştiut bine ce fac, de ce fac şi cum fac. Au executat un act terorist, ucigînd în numele lui Allah. Un act de jihad. Presimţind că poate, cine ştie, noi nu vom pricepe, au şi răcnit în timp ce trăgeau: „Allahu Akbar!“ Apoi, ieşiţi în stradă, au continuat să spună ce au făcut („Am ucis pe Charlie Hebdo“) şi de ce („Noi apărăm onoarea Profetului“). Nu se putea mai clar! Ei bine, pentru noi, europeni fini, sofisticaţi apărători ai tot mai sofisticatelor drepturi ale omului (care, mai nou, permit eutanasierea!), rod tîrziu al unei fabuloase civilizaţii raţionale, nu e clar. De ce au făcut-o? Ce au vrut ei să facă? Ca să fie clar, au mai ucis şi pe alţii în jurul redacţiei Charlie Hebdo, au avut complici, au telefonat ziarelor şi au spus răspicat ce fac: terorism pentru Al-Qaeda şi Statul Islamic. Noi, totuşi, avem dubii. Noi, totuşi, ne întrebăm enigmatic. Aşa am fost învăţaţi, să avem dubii întotdeauna. Chiar şi atunci cînd vine cineva cu identitate clară şi asumată, care ne ucide strigînd la noi răspicat de ce şi pentru cine. Nu, nici atunci nu credem. Ne îndoim şi ne întrebăm. Şi tot întrebîndu-ne, îi găsim asasinului circumstanţe din ce în ce mai atenuante. Era un copil fără şansă. Era crescut în periferii islamizate. Statul e de vină. Sau e nebun – un caz patologic. Sau era un sensibil rănit de obrăznicia caricaturilor care, pradă unui moment de rătăcire, a comis atrocitatea. Uite, l-au dus în Siria şi l-au spălat pe creier. Da, era un spălat pe creier, prin urmare, n-ai ce-i face, nu te pui cu el. Pentru el, ucigaşul, totul e clar. Crede în ceva mai mare decît el. Crede cu atîta putere încît ucide şi se lasă, voluptuos, ucis. Nimic nu e mai clar decît lucrul pentru care eşti gata să mori. Nimeni nu moare pentru întrebări şi îndoieli; se moare pentru certitudini absolute, eclatante. Pentru noi, ceilalţi, însă, nu e aşa. Nu doar că nu mai avem nici o credinţă care să ne anime viaţa, nu doar că nimic din jur nu ni se pare aşa de valoros încît să merite să mori, dar nici măcar nu mai sîntem capabili să înţelegem de ce o fac cei care o fac. Sau poate că ştim, dar ne este frică să admitem...

Noi o dăm cu libertatea de exprimare, cu soarta tinerilor din cartierele defavorizate franceze, cu imigraţia. Exersăm oleacă de ură de sine, ne flagelăm un pic, mai înjurăm printre dinţi pe americani şi în gînd pe evrei. Prima noastră grijă după asemenea atrocităţi este ca nu cumva să creadă lumea ceva rău despre islam. Poate, desigur, să creadă orice despre creştinism, dar nu despre islam, că uite ce se întîmplă. Ajunşi în acest punct, exersăm puţin prudenţa: nu avem, desigur, curajul să spunem că băieţii ăia insolenţi de la Charlie Hebdo au meritat-o, dar spunem că au căutat-o cu lumînarea. Altfel, decapitările miilor de creştini săvîrşite de cei care i-au antrenat şi i-au plătit pe fraţii Kouachi, dar şi pe Coulibaly, ne-au lăsat reci. Şi raţionali, fireşte. Ştirea că armatele islamului ucid creştini nu ne-a clintit deloc. Ca şi cum nu avem nici o legătură cu acei creştini. Ca şi cum nu mai avem nici o legătură cu creştinismul.

Ce înseamnă „gîndire europeană“ într-un asemenea moment? Metodologic, înseamnă că orice gînd de condamnare trebuie să aibă o umbră, un fel de dublu invers al său, o surdină, o piruetă. Condamnăm ferm atacul, dar au greşit şi morţii. S-au arătat insolenţi. Nu trebuia să-i enerveze pe nebunii ăştia. Apoi, exersăm şi ceva spirit critic, că aşa am învăţat în marile noastre şcoli: umorul Charlie Hebdo era, oricum, cam stupid. Şi de prost gust. Apoi, distingem între idei şi oameni, iarăşi cum am învăţat la marile noastre şcoli, şi stabilim ca nu cumva să chestionăm islamul asupra acestei crime, nu islamul e de vină! În sfîrşit, finalul gîndului nostru este, nu se putea altfel, civic: să facem cîteva programe de stat ca să-i integrăm mai bine pe imigranţi şi pe descendenţii lor, să îi convingem că noi sîntem buni şi primitori, să nu ne mai facă rău. Schematic, cam aşa metabolizează gîndirea europeană de astăzi atentatele din 7 ianuarie. Sesizaţi, cred, diferenţa dintre modul direct, simplu, clar în care gîndesc teroriştii şi modul complicat, contorsionat şi plurivalent în care gîndim noi. Nu vă repeziţi să spuneţi că ei, gîndind simplu, sînt proşti, şi noi, gîndind complex, sîntem deştepţi. Gîndirea europeană te amendează imediat dacă pui aşa problema: islamiştii, radicali ori nu, nu sînt mai proşti decît noi, europenii. Prostia e un construct cultural care ne-a ajutat pe noi să-i colonizăm şi să-i dominăm pe alţii – e o ruşine să gîndim aşa. Gîndirea europeană ne spune că gîndirea lor este la fel de profundă şi de întemeiată ca a noastră. Doar că a lor e ceva mai clară. Altfel, da, grija febrilă pe care o au o grămadă de politicieni şi oameni de presă ca nu cumva islamul să iasă prost după fiecare act de terorism islamic mi se pare o prostie. Ca şi cum grija de a ne salva pe noi este surclasată de grija de a salva islamul de el însuşi.

Sigur, nu există gîndire fără simţire. Iar gîndirea europeană, cel puţin cea pe care am descris-o eu mai sus şi pe care am întîlnit-o surprinzător de des printre prieteni, în forumuri sau prin reţele sociale, subîntinde şi ea simţirea ei. Numiţi-o dumneavoastră cum credeţi că e mai bine. Eu îi zic frică. Dacă teoriştii au vrut să ne înfricoşeze, au reuşit. De mult timp. Poate că de la 11 septembrie. Sau, poate, dinainte. Acum, doar ne întreţin frica şi se joacă cu ea.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.