The Limits of Control

Jim Jarmusch. Scenarist şi regizor. 2009. Cu Isaach De Bankolé. Prin alte roluri, ici şi colo, Tilda Swinton, John Hurt, Bill Murray. Oameni de-ai casei, cum ar veni. Un film care a trecut mai degrabă neobservat, iar cînd a fost băgat în seamă, s-a ales cu destule strîmbări din nas, pentru ritmul îngrozitor de lent şi pentru „lipsa firescului din dialoguri şi din situaţii“. Altminteri, o frumuseţe. Pentru cine l-a iubit, filmul ăsta e o culme a ironiei fine, o colecţie gratuită şi fascinantă de clişee, o „vechitură“ postmodernă care se autocomentează, o propunere de călătorie prin lumea „copiei fără original“, totul fiind făcut cu o sublimă detaşare, nu cu şmecheria indiferenţei, ci cu un soi de extaz al distanţei. Un film despre un asasin plătit, care are de dus la capăt o „treabă“. Ideile de parodie superioară, caricatură fină, comedie neagră sînt lăsate mult în urmă şi înlocuite cu un fel foarte personal de a spune ceva. Un ceva care vorbeşte într-un mod profund particular despre amestecul tulburător al realităţii cu ficţiunea.

Zilele astea, văzîndu-i pe actorii principali ai sinistrei execuţii de la Paris, mi-am amintit de filmul lui Jarmusch. Evident, nu e vorba de vederea lor în pozele furnizate de Poliţia care îi căuta cu înfrigurare, ci de filmările care au ieşit şi ies la iveală acum, după ce asasinii au fost „lichidaţi“ – termenul aparţine Poliţiei franceze. E vorba despre imagini filmate, cu cei doi fraţi, în viaţa lor obişnuită, şi de descoperirea înregistrărilor în care Coulibaly anunţă şi explică ceea ce urma să facă. Imaginile arată nişte tineri seduşi de aparatul de filmat, de propriile imagini, sau, mai degrabă, de posibilitatea ca imaginile lor să devină ceva cu notorietate, cu expunere publică. Nişte oameni, ca atîţia alţii, care îşi joacă propriile roluri, cu diferenţa că, spre deosebire de cei mai mulţi, ei sînt plecaţi ireversibil pe drumul identificării absolute cu „personajele“ pe care le joacă. Identificarea cu ei înşişi, ca personaje ale unei „realităţi“ care, dacă nu există în realitate, trebuie să fie făcută. Dacă realitatea „reală“ nu răspunde cerinţelor, e nesatisfăcătoare şi producătoare de suferinţă, facem o alta, unde lucrurile stau altfel. E perfect normal şi verosimil. Ce?! În filme nu se poate? Filmele nu sînt „bucăţi“ de realitate? Ne facem şi noi bucata noastră de realitate.

Nu situaţia în sine a scenariului scris de Jarmusch seamănă tulburător cu realitatea acestor zile, ci „mersul lucrurilor“ din filmul său. Un film care, prin suma de clişee şi de comentarii clişeistice la adresa ideii de clişeu, depăşeşte cumva condiţia filmului şi „iese“, pe o poartă nebănuită, în lumea reală. E ca şi cînd ai comenta, de fapt, cît de clişeu a devenit să imiţi, fără să ştii, clişeele din filme. Care, poate, nici nu sînt clişee din filme, ci importuri din viaţa reală. Nimeni nu mai ştie. „Copia fără original“, în ordinea lui Baudrillard. Fraţii Kouachi se mişcă – mă rog, se mişcau – în faţa camerei cu o dezinvoltură care nu era… dezinvoltură. Era aspiraţia lor transformată în asumarea totală a unei condiţii. Era firescul unui ceva care nu te califică să speri la o formă de vizibilitate, de notorietate, ci să-ţi ceri, pur şi simplu, dreptul de a fi pe ceea ce ţi s-a cultivat, în timp, că s-ar numi Scena Lumii. Nu le-a ieşit, în viaţa reală, să devină nici fotbalişti de succes, nici hip-hopperi. Nu le-a ieşit nicicum să urce pe această Scenă a Lumii. Nu-i nimic. Dacă nu s-a găsit nici un spectacol mare la care să ia castingul, au chemat ei Lumea la casting, într-un spectacol mai mare decît poate duce oricine. Spectacolul cu final clar, închis, reprezentaţia ultimă şi „grandioasă“ care are, totuşi, un neajuns. Se joacă o singură dată. Nu-i nimic, „grandoarea“ ei negociază atingerea unor altitudini atît de ameţitoare, încît faptul că se joacă o singură dată nu face decît să-i sporească doza colosală de spectacol.

Însă lumea ironiei dizolvate în oceanul de clişee al Limitelor Controlului e mult mai largă decît povestea unor tineri care au luat nişte vieţi, au întors pe dos o ţară şi au pus la lucru industrii întregi, care se pregătesc să numere bani de pe urma acestui „nutreţ“ apărut pe piaţă. Dincolo de cele cîteva milioane de exemplare ale revistei Charlie Hebdo, de cererea planetară de tricouri cu inscripţia „Je suis Charlie“, de toate mecanismele media puse în mişcare, apare în dezbatere ideea însăşi de „limite ale controlului“. O ironie cu dimensiuni incalculabile face să vorbim acum despre posibilitatea de a limita ironia însăşi. Care e nivelul la care ne putem exprima ironic la adresa unei religii? Adică la adresa unui „ceva“ foarte „intim“, foarte „personal“. Care sînt limitele înţelegerii ideilor de „intim“ şi „personal“? Nu se spune că libertatea individului se opreşte acolo unde începe încălcarea libertăţii altui individ? Care sînt limitele înţelegerii „libertăţii“ altui individ? Limitele felului în care vedem noi lumea? Sau cele ale felului în care vede el lumea?

Nu se spune că trăim sub control absolut, că nu mai poţi să faci nici o mişcare, că ţi se cunoaşte fiecare pas? Care sînt limitele acestui control, din moment ce zeci de mii de poliţişti şi jandarmi ai unei ţări civilizate au alergat de le-au sărit capacele după cei doi fraţi, pînă cînd actorii acestei poveşti funeste au considerat că e vremea să încheie marele show pe care îl porniseră? Au ieşit la atac, sfidînd Lumea pînă la capăt, ca Butch Cassidy şi The Sundance Kid. Iar povestea, din nefericire, e departe de a se fi încheiat pentru alţii, care vor, la fel, să confişte Scena Lumii, cu orice preţ.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.