Valuri-valuri de valori

Luaţi un epitet de esenţă tare (de genul „halucinant“, „stupefiant“, „incredibil“ etc.), alăturaţi-i unul-două nume de politicieni şi daţi o căutare pe Google. 

Am făcut experimentul cu „devastator“. Merită! Am găsit „atac devastator“, „declaraţii devastatoare“, „efecte d...“, „analiză d...“ şi multe, multe altele. Pînă şi mai previzibilul „cutremur devastator“, numai că nu era din zona Vrancei, ci din PSD. 

Mă întreb cum a ajuns să se instaleze adjectivita asta devastatoare aproape pretutindeni în presă românească. Oare aşa li se spune „titriştilor“ că e bine să procedeze? Nu se gîndeşte nimeni că e o insultă perpetuă la adresa cititorilor sau a telespectatorilor, care poate ar vrea şi ei să aprecieze, cu umilele lor resurse intelectuale, cine cît de devastat a fost în urma faptelor relatate? 

Nu ştiu dacă adjectivita care bolboroseşte pînă şi în cea mai ternă ştire e o meteahnă datorată politicilor editoriale avide de audienţă – dacă aşa e, strategia e ineptă – sau ziariştilor care vor să se achite de îndatoririle de serviciu cum cred ei că ar place patronului, trăgînd cu ochiul la ce fac vecinii. Încerc doar să identific resursele de care dispun. 

În liceu, am fost recidivist la olimpiadele de română. În clasa a IX-a, chiar am luat premiul întîi, cu coroniţă, pe ţară.

Era fain la faza finală. Mergeai în tabără o săptămînă, întîlneai colegi din toate colţurile ţării, descopereai locuri noi. Era, cum se zice în teoria valorilor, dezirabil. Şi ca să obţii ceva de dorit, mai trebuie să şi înveţi cum. 

Deja într-a XI-a prinsesem reţeta. În esenţă, succesul depindea de arta epitetului. La olimpiadă, nu ţi se cereau doar cunoştinţe, ci şi calităţi personale, cam nebuloase, dar nu indescifrabile. Creativitate, pe de o parte, şi pasiune, de cealaltă parte. Epitetul, în special cel valorizant – i se mai spune, cred, şi „apreciativ“ – era instrumentul ideal. Mai ales dacă îl trăgeai puţin, nu prea mult, către metaforă. Cu el colorai şi încălzeai textul, orice ai fi avut – sau nu – de spus. 

În clasa a XI-a am ajuns în finală la Tîrgu Mureş. O experienţă grozavă. Am avut de făcut o compunere liberă pornind de la versul „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris“, cu care se deschide „Ex libris“ de Arghezi. M-am răzbunat pe tirania epitetului. Am scris de la coadă spre cap, pornind de la ultimul vers al poeziei: „Tu nu răspunzi la nici o întrebare.“ Am scris despre neputinţele, suferinţele, despre dilemele cărţii – fără să ştiu că peste ani mă voi alătura unei alte

. Pentru performanţa mea săracă în adjective şi dubioasă ca mesaj, am primit 12 puncte din 20 şi un soi de menţiune de consolare. 

„Halucinant“, „stupefiant“, „incredibil“, „devastator“ ş.a.m.d. nu fac parte din lexicul curent al orelor de matematică, de fizică, de biologie. Se află, în general, dincolo de perimetrul vocabularului şcolar. Avem, în schimb, o venerabilă tradiţie a epitetului de esenţă tare, hiperbolic, încuibată în orele de română. 

„Luceafărul poeziei româneşti“, „poetul nepereche“, „a adus o contribuţie inestimabilă la...“, „descrie cu o deosebită măiestrie artistică...“ Cuvintele sînt altele, mecanismul – acelaşi. 

Avem o proliferare endemică a declaraţiilor despre

scrierilor studiate. Deşi e problematic să le cerem unor adolescenţi, adesea cu o cultură literară precară, judecăţi de valoare estetică. N-are nimic, de aia există şi copy-paste. În schimb, ignorăm sistematic

care prind contur în universul acestor scrieri, puse sub lupă sau sub semn de întrebare, asmuţite una împotriva celeilalte, aureolate sau repudiate.

Pardon, greşesc! Dacă e vorba, de pildă, despre „Mănăstirea Argeşului“, punem imediat pe tapet chestiunea jertfei pentru un ideal şi apăsăm pe pedală pînă ce textul devine, practic, ilizibil: să fie clar, aici e vorba despre condiţia artistului! Îmi aduc aminte cum, la o dezbatere, o profesoară încerca să explice, cu mult patos, că Manole se jertfeşte pe sine, pentru că e dispus să renunţe la lucrul său cel mai de preţ: soţia.

Dar „Lacul“ lui Eminescu? Vă mai aduceţi aminte, poate, de acea poezie în care reveria aşteptatei întîlniri amoroase, sub vraja naturii, duce în final către singurătate, suferinţă şi suspine. Aici, evident, nu e vorba nicicum despre valori. Să-l uităm pe apostolul Pavel, cu a sa zicere „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.“ I-o fi plăcut lui Marin Preda, din motive stilistice. La „Lacul“ ne uităm la epitete. La aliteraţii. La „eul liric“. 

Într-unul dintre excelentele articole din Contributors.ro, Oana Murariu observa că abordarea la limba şi literatura română este excesiv formală. Aşa e. Pilonul lingvistic rămîne, în continuare, identificarea şi analiza diverselor categorii şi structuri gramaticale. Iar literatura este privită ca meşteşug al cuvintelor. 

Din sforţările de a construi o nouă programă de limba română pentru liceu am rămas cu o singură satisfacţie majoră. Clasa a IX-a, în care se studiază teme literare. Am purtat zeci de ore de discuţii, cu cei din grupul de lucru şi cu mulţi alţii, ca să ne decidem care ar fi temele cele mai importante pentru adolescenţii pe care îi pregătim ca să-i catapultăm în „viaţă“. Alegerea finală – din cîte îmi amintesc, „jocul/joaca“, „familia“, „şcoala“, „lumi fantastice“, „aventura“, „dragostea“, „scene din viaţa de ieri şi de azi“, „modele“, „confruntări etice şi civice“ sau cam aşa ceva – rămîne amendabilă. Am întîlnit însă după aceea profesori fericiţi de cum reacţionau elevii la această „breşă“. Alţii, în schimb, au găsit de cuviinţă să transforme programa într-un nou prilej de prelegeri docte, despre tema X în literatura română, sau, încă şi mai eclatant, în cea universală. 

Că ne place sau nu, iubirea, ca şi priceperea de a te juca, curajul de a-ţi asuma riscurile necunoscutului, deprinderea de a merge la şcoală, putinţa de a-ţi înţelege părinţii, tăria de a lua o decizie etică sau civică, disponibilitatea de a-ţi călăuzi imaginaţia spre alte tărîmuri, flerul istoric, înţelepciunea în a-ţi alege modele de urmat – toate acestea se învaţă. Mai devreme, mai tîrziu, niciodată prea tîrziu. Şi e păcat să dăm la o parte fabulosul ghid al căilor de acces către valorile noastre cardinale pe care îl reprezintă literatura. 

Sîntem, pe scurt, senzitivi la instrumentarea literaturii pentru a statuta valorile colectivităţii, consensul comunitar pentru care simţim o permanentă stringenţă, dar suferim de cecitate tocmai în zona valorilor existenţiale, după care tînjesc adolescenţii. Iar dacă n-o fac, dăm din umeri. Ce treabă are şcoala aici? Să-şi rezolve problemele la dirigenţie, deşi poate ar fi mai de folos nişte meditaţii la mate.  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.