Care e faza cu Big Brother?
Am citit în presă un articol foarte complicat, care ar putea fi rezumat cam aşa: legea Big Brother 3 a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, SRI atrage atenţia că asta pune în pericol securitatea naţională, se pare că argumentele Curţii sînt aceleaşi ca în cazul respingerii legii Big Brother 2, care a reluat argumentele din cazul Big Brother 1.
Şi gata. Am rămas cu puternica impresie că ziaristul însuşi nu mai ştie despre ce legi vorbeşte, ci doar citeşte nişte comunicate de presă aruncate peste gard între SRI şi Curtea Constituţională, a preluat nişte etichete deja puse în spaţiul public unor legi cu denumiri complicate şi relatează ca la un meci de fotbal: SRI atacă pe aripă cu Big Brother 2, Curtea respinge în careu cu Big Brother 3.
De fapt, discuţia a devenit cu totul ezoterică: trebuie să fii de la un ONG specializat sau să fii magistrat pentru a mai putea urmări care e fondul discuţiei. Încerc să fac aici un act civic şi să readuc discuţia la nivel de principii şi noţiuni generale accesibile nonjuriştilor. Problema asta cu legea care apoi a căpătat numele de Big Brother mi-a intrat pe radar cînd eram la Londra, la studii, în 2007-2008. Am primit atunci temă pentru acasă de la un profesor faimos, care preda un curs doar despre Parlamentul European, să ne alegem o directivă europeană şi să explicăm colegilor la seminar care e conflictul social/politic pe care îl ascunde, cine cu cine se ceartă şi cum se atinge punctul de echilibru în Consiliu/Parlament. Am ales directiva privind reţinerea datelor de comunicaţii.
Potrivit iniţiatorilor britanici, necesitatea de a reglementa la nivel european a plecat atunci cînd poliţiştii care anchetau reţeaua socială a atentatorilor de la Londra şi apoi de la Madrid au constatat că teroriştii se mişcau liberi dintr-o ţară europeană în alta, pe cînd poliţia şi serviciile secrete operau după reguli diferite de la o ţară la alta. Ce înseamnă reţea socială? Adică organul X al statului să întrebe compania de telecomunicaţii Y cu cine a vorbit suspectul Z. Cu listing-ul în faţă, organul X urma să verifice care dintre acele numere aparţin altor suspecţi, să ceară date şi pentru aceia, şi aşa mai departe. În 2006, Londra a preluat preşedinţia rotativă a Consiliului UE şi şi-a propus ca în cele şase luni să unifice procedurile de retenţie a datelor. Nevoia, spun documentele preşedinţiei britanice de atunci, e următoarea: statele UE au reglementări foarte diferite: unele obligă companiile să reţină aceste date, altele nu le obligă, dar companiile le reţin oricum (pentru facturare) şi le pun la dispoziţia statului la cerere, unele state obligă companiile să le reţină pe perioade scurte (trei luni), altele pe perioade foarte lungi (trei ani). Deci – spunea guvernul britanic – e nevoie ca UE să stabilească nişte reguli unice, altfel poliţiştii noştri sînt în dezavantaj faţă de terorişti, care nu au probleme cu procedurile diferite de la stat la stat.
Cu mare tamtam, directiva a trecut. Ca mai mereu cînd e cu tamtam, forma finală nu a rezolvat multe dintre problemele care se cereau rezolvate. Multe detalii de implementare rămîneau a fi stabilite prin legi interne de transpunere. În 2008, a ajuns să fie votată legea de transpunere de către Parlamentul român. Presa noastră i-a dat rapid numele de „legea Big Brother“ şi puţină lume mai ţine acum minte că asta a pornit dinspre presa anti-Băsescu. Precizare importantă: a nu se confunda datele de trafic cu conţinutul propriu-zis al comunicării, adică celebrele interceptări, acelea se fac prin alte legi şi mecanisme.
Aşa a început saga adaptării locale a acestei legislaţii: sub semnul unor mari confuzii. Paralel cu saga din România, a continuat povestea europeană. La nivel UE, o coaliţie de ONG-uri a contestat permanent această directivă, iar în diverse state membre au existat atacuri la Curtea Constituţională. Problema de fond este: cît spaţiu de manevră sîntem dispuşi să lăsăm instituţiilor statului în ţările liberal-democratice actuale, supuse asaltului terorist? Iar răspunsul diferă nu numai de la un stat la altul, ci şi în fiecare stat de la un moment la altul, de la un atentat la altul. De aceea discuţia despre Big Brother este atît de complexă (iar prin această poreclă care a devenit loc comun în România, legislaţia respectivă a pierdut deja bătălia semantică şi de imagine): pentru că e foarte greu să mai ştim de la ce am pornit şi unde am ajuns.
Prima lege de transpunere a directivei a fost adoptată în România în 2008 şi, pe atunci, lumea se lupta cu ea pentru că devenise o lege băsistă (apropo: o grămadă de lume bună ar trebui să se uite înapoi la ultimii ani şi să aibă un moment de ruşine pentru folosirea intensivă a acest epitet pentru vrute şi nevrute, sper ca viitori istorici să treacă cuvîntul printre semnele de identificare ale retardului intelectual). În 2009, Curtea Constituţională a declarat legea neconstituţională. Curtea noastră a devenit atunci o vedetă la nivel european, cazul românesc a fost preluat, discutat şi adus ca precedent de reţeaua de ONG-uri europene. Cum totuşi România avea o obligaţie prin tratat de a transpune directiva, Comisia Europeană a început să ameninţe România cu amenzi pentru nerespectarea tratatului. Amenda ar fi fost de 30.000 de euro pe zi de întîrziere (Comisia a ezitat însă, pentru că şi alte Curţi Constituţionale au început să respingă legile interne de transpunere, între timp). În 2012, a fost votată în România o nouă formă a legii.
Dar în aprilie 2014, însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins directiva. Ceea ce a ridicat nişte întrebări foarte interesante: legile interne de transpunere devin automat caduce, sau trebuie respinse de la caz la caz? În România nu mai avem problema asta, pentru că, în iulie 2014, Curtea a respins şi a doua lege de transpunere a directivei. Curtea românească preia ca atare, cu citare, toate motivele pentru care Curtea Europeană a respins directiva. Dar pe lîngă argumentele de principiu faţă de legislaţia europeană, Curtea românească critică şi anumite chestiuni ce ţin particular de legislaţia românească de transpunere (în primul rînd, accesul serviciilor secrete la date, fără mandat judecătoresc).
La nivel de principiu, Curtea Europeană şi apoi Curtea Constituţională română spun că prin reţinerea datelor şi prin accesul la ele se încalcă dreptul la viaţă privată şi la secretul corespondenţei, iar această intruziune este disproporţionată şi de mare amploare.
Aici intrăm deja în dilemele de substanţă. Sînt două viziuni diferite despre datele de comunicaţii. Argumentul mereu repetat de structurile poliţieneşti în dezbaterile europene este următorul: prin aceste date, noi nu accesăm conţinutul propriu-zis al comunicării, ci doar reţeaua socială relevantă, iar prin reţinerea acestor date, nu urmărim apriori toţi cetăţenii, ci accesăm datele numai în cazul indivizilor unde avem suspiciuni relevante. De cealaltă parte, apărătorii perspectivei liberale spun că statul ar trebui să găsească alte metode de a ajunge la cei suspecţi, nu reţinînd datele tuturor. Pînă la urmă, totul se reduce la chestiunea despre care vorbeam şi data trecută: ce costuri sîntem dispuşi să plătim pentru libertate. Probabil statul poate ajunge la un individ suspect şi pe alte căi, dar cu mai mare efort şi cu mai puţină certitudine decît dacă ar avea acces la datele tuturor – sîntem dispuşi să îl lăsăm sau nu?
Curtea Europeană spune în decizia sa că aceste date pot spune foarte multe despre orice individ, deci sînt date foarte importante pentru viaţa privată. Păstrarea lor încalcă alte directive europene, cele privind protecţia datelor personale. Această încălcare trebuie foarte atent cîntărită. Dar, mai spune Curtea Europeană, directiva se aplică întregii populaţii, nu conţine perioade stricte de reţinere a datelor, lista de infracţiuni în cazul cărora se permite accesul poliţiei la date nu e clară, ci lăsată la alegerea statelor membre şi nu se prevede distrugerea completă a datelor după ce expiră termenul. Cu alte cuvinte, Curtea Europeană recunoaşte că datele pot fi păstrate, dar cu garanţii şi în condiţii mult mai stricte, care trebuie prevăzute de la bun început în directiva europeană, nu lăsate la latitudinea statului membru.
În dezbaterea poliţie
apărătorii libertăţii individuale, Curtea Europeană a ţinut partea liberalilor, dar nu complet. Nu se respinge ideea în sine de reţinere a datelor, dar Curtea decide că e o încălcare atît de gravă a vieţii private, încît trebuie foarte strict şi limitat reglementată. Atît de strict şi de limitat, încît te gîndeşti dacă mai merită. Deci sînt foarte curios dacă guvernele naţionale vor reveni cu o nouă directivă care să respecte decizia Curţii sau o vor lăsa baltă.
În ce priveşte cazul românesc, Curtea noastră a preluat ca atare argumentele general aplicabile ale celei europene. În plus, aplicabil doar României, Curtea face demonstraţia că aveam două regimuri diferite ale accesului la aceste date: procurorii şi poliţia le puteau cere cu mandat, conform Codului de Procedură Penală, pe cînd serviciile secrete (SRI, SIE, SPP, serviciile secrete ale armatei şi MAI) o puteau face conform legilor „speciale în materie“. Adică legilor privind siguranţa naţională. Care legi – ca să vezi! – nu prevăd mandatele judecătoreşti. Acesta este punctul cu adevărat excepţional al deciziei Curţii noastre, în cazul Big Brother. Dincolo de argumentaţia de principiu preluată de la Curtea Europeană, judecătorii constituţionali români atacă în mod justificat privilegiile juridice ale serviciilor secrete, instituite prin legile lor de organizare (legi date la începutul anilor ’90 şi care reflectă foarte bine spiritul acelei Românii,
Belarus).
De aici avem, în ultima vreme, un adevărat asediu mediatic al SRI la adresa Curţii Constituţionale. Presupun că sînt trei cauze ale acestei ofensive: 1) SRI urăşte din principiu controlul civil şi nu poate lăsa nepedepsit un atare precedent, ca nişte civili de la Curtea Constituţională să-i spună că ar trebui să lucreze cu mandat de la alţi civili, magistraţi. Pur şi simplu, civilii nu ştiu ei ce şi cum şi să nu se bage în treburile băieţilor serioşi – cam acesta e spiritul pe care decizia Curţii îl aruncă în aer. 2) Celor din SRI şi parlamentarilor care ar trebui să-i controleze le convenea această confuzie care se menţinea în dezbaterile publice: noi, ofiţerii şi lucrătorii SRI, sîntem tot un fel de magistraţi, lucrăm cu mandate, deci nu vă fie frică de noi. Decizia Curţii demonstrează ceea ce unele ONG-uri spun de multă vreme: SRI, SIE şi celelalte servicii nu lucrează cu instrumentele legale general valabile pentru organele de stat, ci au excepţii de la acestea. Iar dacă asta e valabil pentru retenţia datelor, atunci ar trebui să ne uităm şi la alte cazuri de legi cu aplicabilitate generală, care sînt anulate cînd vine vorba de servicii, prin excepţiile create de legile speciale ale serviciilor. De aici motivul de isterie numărul 3) Acest caz ar trebui să ducă la o revizuire a legilor proprii de organizare ale serviciilor, aceste legi trebuie aduse la zi, uitat modelul Iliescu-Virgil Măgureanu-1991 şi instituit modelul european de control civil real asupra serviciilor. Dacă Parlamentul nu are apetenţă pentru modernizarea acestor legi, atunci se cere o atacare a lor la Curtea Constituţională, care, în formula actuală, pare a avea chef să aducă serviciile în rîndul lumii. Şi ce spectaculoasă ar fi o ştire de genul: Curtea Constituţională declară neconstituţională legea de funcţionare a SRI.
Aceasta este povestea cu Big Brother 1. Avem însă şi legea Big Brother 2 şi legea Big Brother 3. Care au o legătură mai degrabă vagă cu fratele lor mare, iniţial. Dar cum presa nu prea poate gîndi complicat, le-a pus într-o singură găleată. Noi însă le vom trata separat.
