Penitenţă
Am vrut să ţin rubrica învăţăturii de minte departe de hărmălaia cotidiană. N-am reuşit. Nu doar pentru că jurnalismul te trage, vrei-nu vrei, în vîrtejul timpului imediat.
Am scris, în ultima vreme, despre pseudostudenţi care organizează pseudoproteste studenţeşti; despre ordonanţe de urgenţă vîrîte pe sub preş, în bătaie de joc faţă de învăţămîntul românesc, ca să-i iasă pasienţa lui Cutărică. Îmi dau seama că am început să scriu tot mai scrîşnit, cu furie, cu obidă. Şi asta nu-mi place deloc, pentru că n-aş vrea să intru în corul de vociferări jurnaliere la adresa educaţiei pe meleagurile noastre. Prietenii îmi zic că prea o iau personal. Îi ascult şi le dau dreptate. Dar mi-e greu să fac altminteri.
Acum mai mulţi ani m-am nimerit, în holul Facultăţii de Istorie, la o lansare de carte. Un volum colectiv de poezie, al unor tineri. Am rămas să ascult. După încheiere, unul dintre autori a venit spre mine şi mi-a spus: „Nu cred că mă mai ţineţi minte. V-am fost student în anul I, la seminar. Mi-aţi dat un 10 la un referat, şi nu dădeaţi zecele cu una, cu două. Iar atunci pe mine nu mă băga mai nimeni în seamă.“
Mă consider un om norocos, pentru că am ajuns să fac în viaţă ce mi-am dorit. Iar acum constat tot mai des că o astfel de bucurie mărturisită trece drept ceva între neghiobie şi parşivenie. Cum adică îţi place meseria pe care ţi-ai ales-o? Vrei să ne abureşti, sau ai o problemă?
Da, am ales să fiu profesor în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că nu-s prea grozav la muncitul cu mîinile, pentru că îmi place să îmi pun mintea la treabă şi, mai ales, pentru că prefer să lucrez cu oameni, decît cu hîrtii.
Cine se decide pentru o carieră academică ştie din capul locului că nu o să se umple de bani. Nici de glorie. Sau de privilegii de un fel sau altul. Are parte, în schimb, de ceva ce pentru mine a stat, încă de la început, la mare preţ. Este, probabil, una dintre cele mai libere meserii din cîte există. Simţi lucrul ăsta de fiecare dată cînd apuci clanţa ca să intri în amfiteatru. Eşti doar tu cu tine, şi cei care te aşteaptă de partea cealaltă a uşii.
Unii ne privesc ca pe nişte belferi care s-au aranjat de nişte sinecure comode. Cum, predai numai şase ore pe săptămînă? Şi ce faci în restul timpului? Citeşti? Şi te plăteşte statul ca să citeşti? Alţii zic că s-au săturat de aroganţa universitarilor, care-ţi trîntesc de fiecare dată nişte cuvinte savante, să arate cît sînt de docţi. Iar dacă-i pui să facă ceva cît de cît, îşi dau cu stîngu-n dreptul. Vorba lui Murphy: „Cine nu ştie îi învaţă pe ceilalţi.“ Unii, mai clemenţi, sînt doar de părere că universitatea a adunat o puzderie de aiuriţi, înduioşători în felul lor.
Pînă la un punct, au cu toţii dreptate. Pînă la punctul în care îmi vine şi mie să spun că îmi pare rău, dar eu îmi iubesc meseria şi poate n-ar trebui să fiu în culpă pentru asta.
Pînă în 1990, am fost ferm convins că nu poate fi nimic mai de preţ decît libertatea. Să poţi să spui ce gîndeşti şi să poţi să gîndeşti ce crezi. A durat destul de puţin ca să realizez că nu toţi simţeau la fel ca mine. Mai erau şi prosperitatea, şi siguranţa... Dup-aia am început să văd tot mai mulţi oameni – atîţia tineri printre ei! – cocîrjaţi de libertatea pe care şi-o tîrau silnic în spinare.
După 25 de ani, mai ceva ca-n Alexandre Dumas, văd şi aud jurnalişti români comentînd nonşalant atentatul de la Charlie Hebdo, cum că hăbăucii ăia şi-au făcut-o cu mîna lor, de ce s-au legat de islam? Nu ştiau că pe alţii asta îi supără? Sîntem – nu-i aşa? – în război, trebuie să înţelegem logica inamicului, căci altminteri va fi vai de noi.
Pe CNN, pe BBC, pe Euronews, pe posturile franceze, altfel curg vorbele. De la rudele victimelor pînă la liderii politici sau religioşi, mai toţi par să fi înţeles că monstruozitatea evenimentului stă mai puţin în proporţiile carnagiului, cît în direcţionarea lui simbolică. Că oamenii au fost omorîţi pentru a ucide valori. Şi, cu telecomanda în mînă, zappînd de la un post la altul, am sentimentul că, pentru societatea românească, a vorbi despre „valori“ e un soi de bălmăjeală ipocrită a political corectness-ului occidental.
Cu scuzele de rigoare, mă declar de altă părere. Pentru mine, „valorile“ sînt acele lucruri din capul nostru care fac să merite să te scoli din pat dimineaţa. Care fac să te duci la slujbă cu un pic mai mult în gînd decît aşteptarea zilei de salariu. Şi care, atît în viaţa noastră profesională cît şi în cea privată, fac să merite să trăim.
Acum mai bine de şapte secole, cînd au luat fiinţă în Europa primele universităţi, ceea ce a făcut posibilă această invenţie era tot de acelaşi ordin imaterial: nevoia de libertate, în gîndire, în expresie, şi pasiunea pentru adevăr. Îngăduiţi-mi să mă simt, între atîţia alţii, legatar al acestei moşteniri. Şi să revin, în numărul viitor, la o temă deja planificată, dincolo de larma cotidianului: educaţie şi valori.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
