Utopia fericirii: un studiu de caz

Am recitit, în ultima săptămînă, singurul roman al irlandezului victorian Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray/Portretul lui Dorian Gray (1890), în excelenta traducere a doamnei Antoaneta Ralian (Humanitas Fiction, 2014). Un comentariu mai întîi – extrem de important. Serviciul pe care doamna Ralian l-a făcut culturii române, în aproape trei sferturi de veac de neobosită şi remarcabilă activitate de „tălmaci“ literar, este, fără îndoială, imens. Sincronizarea spaţiului intelectual autohton – desigur, atît cît această sincronizare se face simţită la ora actuală – izvorăşte, într-o bună măsură, şi din eforturile amintitei strălucite traducătoare şi scriitoare. Un bilanţ al muncii sale de decenii ar pune, sînt convins, mulţi anglişti pe gînduri. Noua versiune românească a scrierii lui Wilde aparţine aceleiaşi colecţii de bijuterii stilistice şlefuite, în timp, de Antoaneta Ralian. Autorul britanic a avut necazuri serioase cu legile puritane ale vremii, aşa cum se ştie, pentru romanul în discuţie şi nu numai pentru el. Lecturîndu-l cu ochii individului postmodern, te întrebi, cu toată sinceritatea, de ce? Creatorul inubliabilelor satire dramatice, jucate pe scenele Regatului Unit încă de la finele secolului al XIX-lea, construieşte, în unica lui operă de prozator, o parabolă cît se poate de „morală“ pentru standardele etice ale oricărui moment istoric, aş zice eu. Amintindu-ţi însă că şi eroina lui Charlotte Brontë, Jane Eyre, fusese acuzată de „imoralitate“, în aceeaşi epocă victoriană, ori că un scriitor ca Henry Miller va fi, ceva mai tîrziu, interzis în Statele Unite (pentru „obscenitate“), îţi dai seama că hermeneutica artistică nu prea merge mînă în mînă cu jurisprudenţa.

De ce cred că povestea wildiană sugerează, în fond, o alegorie etică? Din raţiuni ce ţin de însuşi scheletul narativ al romanului. Subiectul e, în general, cunoscut. Pictorul Basil Hallward realizează – magistral – portretul unui tînăr fermecător (comparat cu Adonis), Dorian Gray. Toţi sînt fascinaţi de capodopera picturală. Atît autorul, cît şi modelul se îndrăgostesc iremediabil de ea. Hedonistul lord Henry Wotton, mesmerizat, la rîndul său, de frumuseţea lui Dorian, hotărăşte să-l iniţieze pe efeb în bătrîna filozofie a dictonului carpe diem. Gray pare copleşit de ideologia şi practica plăcerii imediate şi absolute. Începe să presupună că acest principiu existenţial ar trebui să reprezinte chintesenţa ontologică a umanităţii. Îl îngrijorează totuşi perspectiva degradării şi a morţii, deşi, straniu, hedonismul a apărut tocmai în postura unei contrabalansări active, manifeste, a perisabilităţii individului. Prin urmare, protagonistul recurge la gestul disperat al lui Faust (eroul mitologic, nu doar varianta consacrată de Goethe în 1831!) şi îşi vinde sufletul pentru un „transfer“ aparent salvator: cere ca inevitabila sa degenerare biologică să fie „preluată“ de imaginea lui din celebrul tablou, iar el, insul real, să rămînă neschimbat. În acest punct avem, de fapt, premisa subtilităţii etice inoculate de Oscar Wilde textului, subtilitate ratată, surprinzător, de marile instanţe morale ale spaţiului victorian. Este adevărat că Dorian Gray se scufundă într-un decadentism uşor defazat, însă gestul lui are repercusiuni nebănuite, asupra cărora cititorul trebuie să se oprească atent.

Exerciţiul plăcerii continue şi necenzurate nu constituie o acţiune izolată, ruptă de dinamica oricărui determinism. Dimpotrivă, în calitate de aspect al existenţei umane, ea se supune mecanismelor interdependente ale existenţei în cauză. Dorian Gray descoperă că, în mod neaşteptat, conduita sa face victime. Hedonismul îi osifică sentimentele gradual şi, implicit, îi deteriorează funcţiunea empatică. Devine insensibil şi, inevitabil, declanşează tragedii. Unii se sinucid, iar alţii mor accidental. Eroul se află, într-un fel sau altul, în spatele acestor drame. Mai mult, la apogeul noului lui destin hedonist, va ucide el însuşi (îl omoară pe Basil Hallward). Simte devierea şi vrea să se transforme (să fie din nou „bun“), dar e prea tîrziu. Damnarea s-a instaurat deja malign (iată, aşadar, creionarea unei veritabile crize morale în roman!). Descompus de regrete, Dorian îşi înjunghie imaginea din tablou (metamorfozată între timp, conform înţelegerii iniţiale, într-un degenerat şi hidos monstru uman), înjunghiindu-se, în realitate, chiar pe el. Servitorii vor găsi pe podea – moartă – o cumplită arătare bipedă, pe care o recunosc a fi domnul Gray doar după inelele de la mîini. Maleficul transfer de identitate a fost astfel redirecţionat. Şi americanul Edgar Allan Poe scrisese, cu mai bine de cincizeci de ani înainte, în 1839, o povestire, William Wilson, unde protagonistul viciat îşi elimină, în final, dublul (care nu este altcineva decît propria conştiinţă). Prin sfîrşitul lui, Dorian revelă similitudini mai curînd cu Wilson decît cu Faust. „Morala“ configurată de Wilde aici nu trebuie trecută cu vederea. După toate semnalele hermeneutice pe care le emite, romanul radiografiază imposibilitatea fericirii, statuînd utopia izbăvirii de suferinţă în paradigmele restrictive ale acestei lumi.

Aş merge pînă acolo încît să susţin că romanul este o parabolă răsturnată despre rolul durerii în intervalul existenţial. Sensul umanităţii pare că se vrea căutat şi găsit tocmai în ceea ce detestăm fundamental la condiţia noastră: degradarea biologică şi nedemna dispariţie fizică. Paradoxal – ne învaţă experimentul hedonismului utopic –, codul „fericirii“ umane se ascunde în boală şi moarte. Fără ele, ne transformăm în monştri abrutizaţi. Rămîn cu o singură nedumerire la recitirea prozei lui Oscar Wilde: cum să stigmatizezi drept „imorală“ o operă ce-ţi prilejuieşte o asemenea epifanie?

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.