Cum pot fi combătuţi teroriştii
Am citit cu interes cele scrise de colegul meu Cristian Ghinea despre reacţiile emoţionale şi contradictorii ale opiniei publice. După cum spune el, reprezentanţii opiniei publice inflamate de grozăvia atentatelor vor, pe de o parte, ca statul să facă „orice“ pentru a-i opri pe terorişti şi pentru a asigura securitatea deplină a cetăţenilor, pe de altă parte însă, după ce trec momentele fierbinţi, ei cer insistent aceluiaşi stat democrat să aibă grijă, să respecte pe deplin drepturile omului, deci şi pe ale teroriştilor, ale suspecţilor de terorism şi ale celor bănuiţi că vor să comită acte teroriste. După părerea lui Ghinea, prin asta, tocmai noi, cetăţenii lumii libere, am fi vinovaţi de ceea ce ni se întîmplă. Pe scurt, e veşnica dilemă dintre libertate şi securitate. Cele două deziderate nu se pot suprapune perfect niciodată. Între ele e un fel de mers pe sîrmă. Într-o parte poţi avea de-a face cu militantism civic naiv sau absurd, în cealaltă – cu abuzuri ale autorităţilor.
Dacă citeşti cîte ceva despre istoria şi modul de funcţionare al serviciilor secrete din ţările democrate, descoperi lucruri care chiar complică şi mai mult dilema. Afli că nu de fiecare dată cînd serviciilor de informaţii şi de securitate li s-au acordat mijloace şi drepturi suplimentare, rezultatele au fost mai bune (e adevărat că, în funcţie de evenimente şi necesităţi, aceste servicii trec prin cicluri succesive în care au mai multe sau mai puţine mijloace şi drepturi la dispoziţie). Mai e nevoie şi de competenţă. Fondurile mai mari, instrumentele legislative mai puternice sau curentul politic favorabil unor anumite acţiuni nu sînt neapărat o garanţie a reuşitelor. CIA, de exemplu, a primit vînt din pupă după atentatele de la 11 septembrie, cînd administraţia de la Casa Albă şi opinia publică erau favorabile acţiunilor în forţă contra teroriştilor, dar rezultatele activităţii agenţiei nu s-au ridicat la nivelul aşteptat. Agenţii CIA, ştim bine acum, au recurs chiar la tortură, de multe ori, spre stupoarea colegilor de la FBI, învăţaţi să respecte anumite reguli şi care înţelegeau şi efectele adverse ale unor operaţiuni ilegale sau imorale. Cei de la CIA au lucrat brutal, de multe ori fără „fineţea“ necesară în asemenea cazuri, şi au mai fost şi descoperiţi. Iar prin tortură au obţinut o mulţime de informaţii false sau inutilizabile.
De mai multe ori în istorie, chiar şi înainte de 11 septembrie, au existat toate datele care prevesteau o acţiune teroristă. Dar n-a existat suficientă organizare şi comunicare sau o minte limpede care să poată discerne informaţiile, aşa încît atentatul să poată fi anihilat.
Cea mai bună prevenire a unor activităţi teroriste sau subversive se face prin infiltrarea acestor organizaţii cu oameni ai serviciilor de informaţii sau ai poliţiei, o ştia foarte bine Edgar Hoover, legendarul director FBI. Pentru asta e însă nevoie de oameni foarte competenţi şi de operaţiuni pe termen lung. Numai că Edgar Hoover ştia şi să exagereze. Cînd voia glorie, fonduri sau influenţă pentru el şi pentru serviciul pe care-l conducea, invoca marile pericole la adresa societăţii americane şi importanţa activităţii FBI, scoţînd la lumină nenumăraţi potenţiali sabotori comunişti care fuseseră urmăriţi de FBI. Nu era însă totdeauna clar dacă acei oameni erau cu adevărat periculoşi sau doar nişte lăudăroşi de prin cîrciumi. Erau indivizi supravegheaţi şi cîteodată arestaţi. Unii erau chiar incitaţi să facă ceva pentru a fi prinşi.
Rareori însă erau dovediţi pînă la capăt. Cînd totuşi preşedintele Johnson a vrut să neutralizeze o organizaţie precum Ku Klux Klan, FBI-ul a făcut-o aproape perfect cu ajutorul agenţilor infiltraţi.
După atentatele de la Paris se vorbeşte acum despre necesitatea colaborării informative cît mai strînse dintre serviciile secrete şi poliţiile statelor membre UE. Pare simplu, dar nu cred că e chiar uşor de pus în practică. Una dintre principalele probleme ale serviciilor de informaţii americane din ultimele decenii a fost tocmai lipsa de colaborare între ele. Foarte greu au fost convinşi cei de la CIA să coopereze cu FBI, şi invers. În Marea Britanie, între MI5 şi MI6, adică între serviciul de contrainformaţii şi cel de spionaj, au existat chiar episoade de conflict, cu alte cuvinte, se spionau unii pe alţii. Şi era vorba de servicii aparţinînd aceluiaşi stat. Cu atît mai greu de închipuit e o colaborare foarte eficientă între servicii ale unor ţări diferite (uneori şi cu rivalităţi istorice), chiar dacă azi sînt membre ale aceleiaşi Uniuni Europene.
După atacurile de la Londra, din 2005, am asistat, timp de vreo două săptămîni, la declaraţii ale responsabililor poliţiei şi serviciilor de securitate, care înşirau obstacolele cu care se confruntau şi cereau diverse întăriri ale legislaţiei şi drepturi suplimentare de a face tot felul de controale. Discursurile lor fără opoziţie începeau să sune oarecum straniu într-o ţară liberală prin excelenţă. Dar asta a durat pînă cînd poliţia l-a ucis pe tînărul brazilian Juan Carlos de Menezes, trăgîndu-i cinci sau şase gloanţe în cap, după ce l-a confundat cu un suspect de terorism. Atunci am văzut trezindu-se spiritul civic britanic. Au apărut o mulţime de reprezentanţi ai societăţii şi politicieni care au început să le spună poliţiştilor să-şi ducă la îndeplinire treaba pentru care sînt plătiţi, să afle cine a pus atentatele la cale, să prevină altele şi, în general, să facă bine să-i prindă pe vinovaţi fără să mai „terorizeze“ populaţia cu tot felul de controale absurde. A fost un moment de bîlbîială din partea autorităţilor, cînd au fost date la iveală şi tot felul de minciuni şi greşeli ale serviciilor de securitate.
Dar, ca să nu mai întind vorba, combaterea terorismului se face totuşi cu servicii de informaţii şi de securitate, cu agenţi competenţi şi bine instruiţi, cu oameni care ştiu unde, cum şi ce să caute. Desigur, activitatea lor poate fi uneori îngreunată de emoţiile opiniei publice, de interesul sau de exaltarea unor activişti enervanţi pentru drepturile omului, de politicieni sau miniştri idioţi. Ei trebuie să ştie însă să-şi facă meseria dincolo de asemenea obstacole, într-o ţară cu legislaţie liberală şi democratică.
