Cuvintele care tac

În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Avea 71 de ani (va muri la cîteva luni după apariţia interviului), era deja celebru în lumea literelor şi se implicase serios în efortul de război, devenind preşedintele unei organizaţii despre care aflăm totul din chiar denumirea ei: American Volunteer Motor Ambulance Corps. Uriaşul scriitor a fost, toată viaţa lui, reticent în privinţa oricărei forme de publicitate, dar a decis să vorbească lumii prin intermediul marelui ziar, pentru că intensitatea cu care trăia experienţa războiului în desfăşurare atunci – ceva ce omenirea nu mai cunoscuse – se cerea, obligatoriu, transmisă. Spre sfîrşitul materialului publicat în NYT, James este citat spunînd următoarele: „Războiul a epuizat cuvintele. Cuvintele au devenit slabe, s-au deteriorat precum cauciucurile unei maşini. Aidoma altor milioane de lucruri, au fost forţate, abuzate, maltratate şi golite, în ultimele şase luni, mai mult decît în lungile epoci de dinainte şi ne confruntăm acum cu o depreciere a tuturor termenilor pe care îi folosim. Altfel spus, ne confruntăm cu o pierdere a expresivităţii prin pierderea vitalităţii şi forţei cuvintelor, care ne-ar putea duce în situaţia de a fi miraţi de nălucile pe care le vom lăsa să umble printre noi, folosind cuvintele.“ Prozatorul constata, în primul rînd, incapacitatea cuvintelor (ab)uzate de a exprima grozăviile războiului. De pildă, James se arăta, în acelaşi interviu, şocat că în acel război devenise frecventă situaţia în care mai puţin de 20 de minute de confruntare militară producea peste 5000 de victime. I se părea colosal, de necuprins în cuvinte. Între timp, omenirea a trecut prin alte tragedii globale care fac din Primul Război Mondial doar una dintre catastrofe, iar declaraţia de atunci a lui Henry James este, deja, un truism: cuvintele sînt, adesea, sărace pentru a descrie onest marile nenorociri.

Istoricii literari spun că, rostind sentenţa „Războiul a epuizat cuvintele“, James a inaugurat stilul minimalist în descrierea marilor tragedii de genul războaielor. De atunci, nu mai este nevoie de multe cuvinte pentru a descrie amploarea unei tragedii umanitare de genul unui război mondial. Sînt suficiente cîteva cuvinte potrivite, bine aşezate şi tensionat înşirate. Mai exact, s-a produs saltul de la Tolstoi şi Stendhal, la Hemingway şi Camus. Dar nu despre stilul prozatorilor de după Henry James vreau să vorbesc acum. Am citat vorbele lui James pentru că mi se pare că au o însemnătate ciudată în Europa de azi. Un fel de război – cel pe care îl purtăm cu islamismul radical – generează epuizante şi interminabile dispute publice. Nivelul zgomotului polemic este, în Cetatea noastră, asurzitor şi persistent. Am ajuns să credem că nu se poate altfel şi, mai mult, am ajuns să credem că aşa e bine, pentru că asta este democraţia şi aşa sună libertatea.

După cîte un atac terorist, precum cel care a avut loc la Paris acum cîteva zile, declaraţiile liderilor politici sînt şablon, trase la indigo. Cei mai mulţi ne spun că democraţia este atacată şi să trebuie să luptăm, dar că nu trebuie să dăm ascultare extremiştilor care, acum, vor profita de sensibilitatea sîngerîndă a publicului. Extremiştii dau, fireşte, fel de fel de soluţii radicale. Dar politicienii „mainstream“ rostesc, unii mai convingător, alţii mai puţin, tot declaraţiile de la precedentul atac terorist.

Cuvintele se blochează şi în grozăvia pe care, uneori, trebuie să o evoce, dar şi în frica celui care, adeseori, trebuie să le rostească. Să reacţionezi identic de cîte ori se produce un atentat terorist sîngeros este ca şi cum ai plasa asemenea evenimente în zona regulii, a firescului – fireşte, imposibil de anticipat, dar, altfel, normal. Ca moartea însăşi. Caz în care, se ştie, cuvintele tac.

Cuvintele au însuşirea formidabilă de a da viaţă. Totul, de altfel, s-a născut cu acel Cuvînt. Politicienii în criză de ei înşişi le castrează de această însuşire. În preajma morţii, cuvîntul autentic face minunea şi întoarce totul spre viaţă. Acel cuvînt nu mai e de multă vreme la cei care ne conduc şi care au datoria să-l rostească, dacă, Doamne fereşte, se întîmplă. Ei nu mai au cuvinte, ci echipe de comunicare. Care, de cîte ori vorbesc, fac cuvintele să tacă.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.