Schengen – un pod prea îndepărtat?
Pe seama atentatelor de la Paris au fost destui care s-au înghesuit să-şi promoveze propriile interese, idei mai vechi şi chiar obsesii. Pare a fi şi cazul propunerii de suspendare a Tratatului Schengen şi de reinstaurare a controalelor la frontierele naţionale.
Actul terorist împotriva celor de la Charlie Hebdo n-a avut nimic de-a face cu lipsa controalelor la frontierele naţionale ale statelor Schengen. Cei trei terorişti erau chiar din Franţa, crescuţi acolo. Cu toţii au fost „neutralizaţi“ pe teritoriul francez, deci nu se poate spune că s-au folosit de spaţiul Schengen pentru a fugi în altă ţară şi că lipsa controalelor la frontiere ar fi putut îngreuna prinderea lor. Un alt cetăţean francez, suspectat că ar fi fost un complice al celor trei, fusese arestat în Bulgaria pe data de 1 ianuarie pentru că încerca să ajungă în Siria.
Deci, nici lipsa şi nici existenţa frontierelor n-au constituit o piedică. Informaţia că unul dintre cei doi fraţi a călătorit în Yemen, de unde s-ar fi întors antrenat şi îndoctrinat, iarăşi nu are vreo legătură cu spaţiul Schengen, ci mai degrabă cu controlul la frontierele externe ale acestuia şi cu listele de pasageri ale avioanelor. De altfel, într-o primă reuniune de urgenţă, miniştrii de interne ai UE au remarcat importanţa controalelor la frontierele externe ale Schengen şi au constatat că pentru situaţia actuală nu se poate aplica legislaţia care, în anumite cazuri, permite reinstaurarea controlului temporar la unele frontiere din interiorul spaţiului Schengen.
Că Marine Le Pen cere reinstaurarea acestui control nu e surprinzător. Dar e de constatat că şi premierul Spaniei şi-a făcut auzită dorinţa în acest sens. Şi Belgia a cerut ceva similar. Aceste cereri par a nu fi altceva decît, aşa cum spuneam, încercări de promovare a unor idei politice, pe fondul creat de atentatele de la Paris.
În condiţiile astea, e de presupus că dosarul integrării României şi Bulgariei în spaţiului Schengen nu are şanse să fie dezgropat prea curînd. Dar nici înainte de atentate, semnalele de prin Europa nu erau prea încurajatoare în acest sens. Chiar la începutul anului, preşedintele Comisiei pentru afaceri interne din Bundestag, Wolfgang Bosbach, a declarat că România nu va adera la Schengen în 2015, şi că alegerea lui Klaus Iohannis în funcţia de preşedinte nu înseamnă că situaţia politică din ţară se va schimba în mod fundamental.
De mult timp, problema asta nu pare a mai fi de natură tehnică. E politică. Pe scurt, europenii nu ne vor în Schengen. Li se pare că asta le-ar aduce noi probleme. De obicei, în situaţii tensionate, străinii, nou-veniţii nu sînt bine văzuţi.
Ne putem considera nedreptăţiţi, pentru că, în ciuda sărăciei şi a problemelor pe care le are, România continuă să fie o ţară ataşată în mod serios de valorile europene. Lăsînd la o parte corupţia, cu care justiţia a dovedit că se poate lupta eficient, ar trebui să ne amintim că, la ultimele alegeri comunitare, electoratul român nu a mai trimis în Parlamentul European nici măcar un singur membru al vreunui partid extremist (foştii combatanţi ultranaţionalişti români din forumul de la Strasbourg sînt: unul ca şi dispărut, şi celălalt – la puşcărie). Asta spre deosebire de ce se întîmplă în mai marile şi mai micile puteri europene, unde, ne amintim, s-au înregistrat nişte rezultate de-a dreptul incredibile. În Marea Britanie, UKIP a fost nici mai mult, nici mai puţin decît pe primul loc, în Franţa a cîştigat Frontul Naţional, în Grecia – mişcarea de extremă stînga Syriza a fost tot pe primul loc, în Italia – Mişcarea de Cinci Stele a lui Beppe Grillo a ieşit pe locul al doilea, Spania a trimis şi ea în Parlamentul European, pentru prima dată în istorie, cinci membri ai partidului de extremă stînga Podemos, iar electoratul german, tot în premieră, a furnizat un mandat pentru un membru al partidului neo-nazist NPD. În Olanda, partidul lui Gert Wilders, cel care aduce la înfăţişare cu Vadim Tudor al nostru, a înregistrat scorul de 12%, ceea ce, în cazul lui, a fost perceput ca o scădere. De asemenea, partidul de extremă dreapta Jobbik din Ungaria a ieşit al doilea, după Fidesz-ul lui Viktor Orbán, aflat la putere, şi pe care senatorul american McCain nu a ezitat să-l numească „neo-fascist“.
Adică, Ungaria, aflată la marginea democraţiei sau la marginea dictaturii, se bucură bine mersi de avantajele Tratatului Schengen. România şi Bulgaria – nu. Culmea e că, din punct de vedere politic, cel puţin, în acest moment, în mare vorbind, românii au ajuns să pară mai europeni decît vechii membri ai UE. Sau poate vechile valori europene sînt deja depăşite? Oricum, nu e cazul să ne simţim frustraţi. Soluţia stă în ce vom face în continuare în România şi în abilitatea şi perseverenţa diplomaţilor şi a reprezentanţilor noştri de a-i convinge pe occidentali că, deşi săraci şi vai de capul nostru, sîntem OK şi la cap, şi la graniţe.
