Valori
Valorile, spuneam data trecută, sînt acel lucru imaterial care ne dă putinţa să simţim că viaţa merită trăită – sau nu. Nu-s un bîzdîc scornit de filozofi, ci o realitate cotidiană, atît de adînc încorporată în fiinţa noastră, încît nici nu o mai putem conştientiza, cum nu ne putem da seama de bătăile inimii decît în momentul nefericit cînd aceasta clachează. Aidoma, nu ne putem da seama de omniprezenţa valorilor în vieţile noastre decît în momente de răscruce, atunci cînd ele sînt puse la încercare.
Asta le deosebeşte de simplele nevoi. Avem nevoie, ca să trăim, de aer respirabil, de apă potabilă, de hrană, de un anume confort termic. Am putea adăuga: de dragoste, de înţelegere, de credinţă... Nimeni nu ştie unde se opreşte lista. Pentru unii, e mai lungă, pentru alţii, mai scurtă. Însă toţi alergăm după satisfacerea nevoilor noastre. Cînd dăm greş, intrăm în panică. Cînd reuşim, ne liniştim.
Altfel stau lucrurile cu valorile. Momentele de răspîntie, cînd sîntem puşi la încercarea amară a eşecului, aduc cu sine mai degrabă nelinişti, decît temeri şi frustrări. E bine ce mi-am dorit? Chiar asta merită să încerc să obţin?
Valorile implică nu numai nevoi. Implică credinţe. Alegeri.
Nu poţi alege dacă ai sau nu nevoie de o anumită cantitate de lichid ca să exişti. Dar dacă acel lichid va fi apă de la robinet, apă plată îmbuteliată, apă mine-rală, suc, fresh de fructe, bere indigenă, bere de import, vin ş.a.m.d. e o chestiune de opţiune. Şi pînă şi o astfel de trivială alegere e angrenată într-o vastă reţea de conexiuni: ce ştii despre produsele între care urmează să te decizi, cît îţi pasă de propria satisfacţie gustativă sau de propria sănătate, cît de „ecologist“ eşti, cît de mult eşti preocupat de ceea ce afirmi, pentru ceilalţi, prin ceea ce bei, ce părere ai despre consumul de alcool şi multe, multe altele.
Valorile sînt grundul pe care desenăm înţelegerea lumii în care trăim şi ne proiectăm cursul vieţii noastre prin ea. Acum mai bine de şapte decenii, unul dintre oamenii de cultură cu o largă deschidere de orizont din România, Tudor Vianu, scriind un compact tratat de teorie a valorilor, pornea de la întrebarea – legitimă pentru un filozof – privitoare la natura acestora. Sînt ele subiective, identificîndu-se cu modul particular al fiecăruia de a-şi gestiona propriile nevoi? Sau sînt, dimpotrivă, obiective, rezidînd în calităţile intrinseci ale obiectului căruia îi atribuim valoare – apa de robinet, apa îmbuteliată, sucul, vinul ş.cl.?
Răspunsul solomonic al filozofului, pe care eu îl consider de mare actualitate, a fost: nici una, nici alta (sau, într-un anume sens, ambele). Valorile sînt înrădăcinate, indiscutabil, în nevoile particulare ale fiecăruia. Pe de altă parte, însă, devin valori doar acele nevoi despre care cel care le resimte crede că sînt legitime pentru oricare alt semen. Iar aceştia îi împărtăşesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, punctul de vedere. Cu alte cuvinte, lumea valorilor reprezintă saltul de la „eu“ la „noi“. Nu putem vorbi despre valori decît în orizontul împărtăşirii intersubiective.
Însă, din păcate, aşa cum intuia deja filozoful român, într-o vreme în care nu se auzise încă de 9 septembrie, nici de Charlie, dar se prefigurau la orizont norii celui de-al Doilea Război Mondial, abia de aici încep problemele. Cine este acest „noi“ către care aspiră orice instituire a valorilor?
Permiteţi-mi să fac, din motive euristice, un viraj într-o zonă pe care, altminteri, am dezavuat-o ca avînd o influenţă nefastă asupra educaţiei din România: cea a politicului. Spuneam, data trecută, că prăbuşirea comunismului a însemnat o enormă speranţă pentru cei ale căror nevoi se articulau într-o valoare fundamentală: libertatea. S-ar zice că orice om vrea să fie stăpînul propriului destin şi să nu fie constrîns să-şi trăiască viaţa după cum vor alţii – partidul, Conducătorul Iubit, Dumnezeu sau cine-o fi. Pe de altă parte, însă, omul este unul dintre puţinele animale a cărui viaţă se desfăşoară într-un mediu construit aproape în totalitate de către semenii săi. Alte specii prosperă sau mor după cum e secetă sau ploaie, sau după cît de puternici sau de slabi sînt duşmanii naturali. Omul, în schimb, depinde de oameni. El are nevoie, din partea semenilor, de o altă valoare fundamentală: siguranţa. Libertatea, ca proiect valoric, înseamnă construcţia unei societăţi – acel „noi“ de care vorbeam anterior – în care să ţi se dea, pe cît posibil, şansele de a realiza tot ce eşti în stare, inclusiv să-ţi frîngi gîtul. Acestui vivere pericolosamente i se contrapune, inevitabil, un proiect alternativ, căruia i se raliază, spre oroarea unora, mulţi nostalgici ai comunismului, în care frîngerea gîtului nu e o opţiune. Este o viziune deopotrivă la fel de legitimă şi la fel de discutabilă.
Pentru că, dacă mergi un pas mai departe, îţi dai seama că fiecare „noi“ reuneşte oameni foarte diferiţi, care adesea cu greu ar putea sta la taclale unii cu alţii la o halbă de bere. Între adepţii libertăţii se găsesc, de pildă, şi cei care-şi doresc să nu fie puse frîie priceperii şi hărniciei lor, şi cei care se consideră în drept să-şi exercite măiestria în a minţi, a înşela, a fura. La urma urmei, care e diferenţa? Nişte prăpădite de legi? Tot aşa cum între adepţii siguranţei vieţii figurează deopotrivă năpăstuiţii sorţii, ghinioniştii din naştere şi leneşii şi profitorii cronici.
Ca să tragi linii de demarcaţie între susţinătorii fiecărei valori, tot ce poţi face este să introduci în ecuaţie şi alte valori, în raport cu care membrii fiecărui „noi“ se situează diferit: cinstea, legalitatea, îndrăzneala, tenacitatea şi multe altele.
E a doua mare intuiţie de regăsit la Tudor Vianu. Valorile nu ies niciodată singure la promenadă. Ele sînt, prin natura lor, constelate. Iar fiecare „noi“ care validează o valoare – un cuvînt, o noţiune – defineşte conţinutul acesteia după cum ea antrenează sau nu şi alte valori considerate înrudite.
Ce au de făcut educaţia formală, sistemul de învăţămînt, în această privinţă? Unii, mai ales în statele posttotalitare, spun că şcoala ar trebui să-şi asume deschis misiunea de a schimba tabla de valori în raport cu schimbarea regimului politic, de la dictatură la democraţie. Alţii, mai ales din democraţiile consolidate, obiectează că ingerinţa statului, prin promovarea unui anumit set de valori, riscă să devină un instrument de îndoctrinare.
Nu ştiu cine are dreptate. Eu, unul, în ciuda opţiunii personale, nu mă simt tentat să joc rolul de apologet al libertăţii, în contrapartidă faţă de nevoia de siguranţă.
Dar există, cred, şi aici o soluţie solomonică, onestă şi întemeiată. Învăţămîntul formal se poate abţine de la propaganda valorică, dar nu are dreptul să se abstragă de la datoria de a-i învăţa pe copii că, în ultimă instanţă, tabla valorilor e o chestiune de alegere şi că, atunci cînd alegi, e bine să ştii cum şi de ce o faci şi care vor fi consecinţele. Pe scurt, să-i înveţe, pe cît posibil, discernămîntul.
Ce noţiune demodată!
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
