Charlie Hebdo

A trecut o săptămînă de la cel mai brutal atac terorist trăit de Franţa în ultimii 50 de ani. O tragedie care dovedeşte, în cele din urmă, precaritatea normalităţii – fie ea a societăţii laice, a Republicii, sau a religiei, a dreptului de a crede – şi vulnerabilitatea lumii civilizate, a ţărilor pe care le considerăm stabile, puternice şi mature, în faţa fanatismului şi a barbariei de orice fel. Căci este vorba, într-adevăr, de două martirii, de două crize, de doi perdanţi: libertatea de expresie fără frontiere, legitimitatea, în fond, a lui „nimic sfînt“, pe de o parte, şi credibilitatea religiei, normalitatea credinţei, pe de altă parte; dreptatea lui Charlie şi dreptatea lui Ahmed.

Je suis Charlie

Poate că cea mai şocantă imagine din filmările făcute de amatori – remarcă Hugh Schofield de la BBC – este a celor doi bărbaţi înarmaţi, care revin la maşină după atac, pentru a părăsi locul faptei: nu aleargă, nu sînt panicaţi, merg la pas. Ceea ce spune foarte multe despre ameninţarea sub care se află Franţa. Sînt asasini neobişnuiţi, care vin dintr-o lume cu totul diferită.

Iar faptul că primele victime ale acestui nou tip de terorism sînt etaloane ale stîngii franceze are o mare valoare simbolică. Asemenea revistei pentru care lucrau, Cabu şi Wolinski s-au format în anii ’60-’70, cînd credinţa că libertatea de expresie poate fi extinsă la infinit era o axiomă. Astăzi, o asemenea iluzie e mai degrabă vrednică de milă.

E semnificativ şi faptul că asasinatul a avut loc exact în ziua în care Houellebecq îşi publica noul roman Soumission, în care Franţa ajunge să fie condusă, în anul 2022, de un preşedinte musulman, ceea ce ar echivala, în viziunea autorului, cu sfîrşitul valorilor iluministe occidentale. Or Charlie – produsul acestor valori – a fost aproape eliminat. Echipa care îl publica a murit.

Dezbaterea din Franţa cu privire la cauzele recentelor atacuri teroriste menţionează, în primul rînd, motive culturale: mulţi dintre islamiştii radicali francezi sînt de origine arabă sau africană. Şi totuşi, nu se poate spune că fraţii Kouachi, Amedy Coulibaly şi Hayat Boumedienne s-au născut cu o genă jihadistă. Cu toţii s-au radicalizat şi s-au interesat de jihadism abia tîrziu, la vîrste de peste 20 de ani. Iar cauzele acestei transformări sînt trei probleme specifice societăţii franceze contemporane – scrie Raniah Salloum pentru Der Spiegel. 1) Detenţia: Chérif Kouachi şi Amedy Coulibaly au fost radicalizaţi în puşcărie; după eliberare, au păstrat legătura cu membrul Al-Qaeda Djamel Beghal. Problema radicalizării din penitenciare există în Franţa încă din anii ’90. Încercările de reformare a sistemului penitenciar nu au dat pînă acum nici un rezultat. 2) Şomajul: fraţii Kouachi, Coulibaly şi Boumedienne trăiau la limita subzistenţei, din prestaţii ocazionale: livrator de pizza, vînzător de peşte, casieriţă. Nici unul nu avea studii superioare. Doi dintre ei au urmat cursuri de formare profesională, dar nu au reuşit să găsească nici un serviciu. Şomajul segmentului de vîrstă 18-24 de ani este în Franţa de 20%, iar pentru cei fără studii superioare, se ridică la 25%. 3) Perdanţii pe termen lung: Franţa se află pe ultimul loc, în studiile anuale PISA; în şcoli, inegalitatea socială se înăspreşte. Iar această prăpastie socială este în creştere. În Franţa, numărul celor cu studii şcolare nefinalizate este foarte ridicat. Acest mediu al şanselor inegale programează eşecurile viitoare din viaţa de adult.

Toate acestea sînt probleme vechi ale Franţei. Şi totuşi, pînă nu de mult, revoltele şi exploziile de nemulţumire (manifestaţiile violente din 2005, bunăoară) se desfăşurau fără focuri de mitralieră şi nu aveau un iz fundamentalist. Faptul că acest lucru s-a schimbat e îngrijorător.

Je suis Ahmed

Moartea lui Ahmed Merabet oferă, din mai multe motive, o cheie pentru înţelegerea masacrului de la sediul Charlie Hebdo, de săptămîna trecută. Merabet, unul dintre cei doi poliţişti împuşcaţi mortal, musulman francez, a murit apărînd legile care permiteau unei publicaţii de satiră să-i batjocorească religia.

De aceea, este cu atît mai şocantă scena, filmată în timpul carnajului de săptămîna trecută, în care cei doi terorişti se apropie de Merabet şi îl execută, în timp ce el zăcea, rănit, pe un trotuar din arondismentul al XI-lea, cerîndu-le îndurare. În urma atacului, multe dintre benzile desenate şi omagiile aduse victimelor i-au vizat pe jurnalişti şi au adus în discuţie idealul libertăţii de expresie. Ceea ce a pus cazul lui Merabet (şi al colegului său, ofiţerul Franck Brinsolaro) într-un con de umbră.

Şi nu e vorba – consideră Adam Chandler în The Atlantic – doar de o simplă omisiune; pretinsa lipsă de însemnătate a identităţii lui Merabet arată o divizare crescîndă înăuntrul unei Franţe, prin tradiţie, universalistă, o scindare simbolizată de moartea lui Merabet.

În Franţa, universalismul a fost o sursă de tensiuni sociale, dar şi sursa unor manipulări intense. Un exemplu pentru cazul din urmă este interzicerea voalului islamic şi al burka, problemă dezbătută, atacată sau susţinută de mai bine de zece ani. Un exemplu pentru primul caz este chiar ceea ce s-a întîmplat săptămîna trecută.

„Ceea ce este remarcabil în Franţa, un lucru admirabil“ – spune Robert Zaretsky, specialist în istoria Franţei la Universitatea Houston – „este că nu ştim cîţi cetăţeni francezi sînt musulmani.“ Recensămîntul francez nu prevede o rubrică pentru apartenenţa religioasă.

Pe de o parte, faptul că religia nu contează în Franţa poate fi încurajator. Pe de altă parte însă, faptul că religia nu contează în Franţa este demoralizant.

O evoluţie grăitoare este apariţia unui al doilea hashtag, #JeSuisAhmed, care completează omniprezentul #JeSuisCharlie. În vreme ce mii de imagini #JeSuisCharlie au apărut la privegheri şi ca avataruri digitale, #JeSuisAhmed cere socoteală universalismului francez. (M. P.)

***

Din discursul preşedintelui egiptean Abdel Fattah Al-Sisi

Pe 28 decembrie, într-un discurs ţinut la Universitatea Al-Azhar din Cairo, cel mai mare centru islamic din lume, preşedintele egiptean Abdel Fattah Al-Sisi a făcut un apel la combaterea ideologiei extremiste, prin reformarea învăţăturilor religioase ale islamului. El a cerut teologilor musulmani să intervină degrabă pentru a evita vărsarea de sînge produsă în întreaga lume de violenţa islamistă. Liderul egiptean a explicat că numai o modificare structurală a ideologiei ar mai putea salva comunitatea musulmană de la propria distrugere.

„(...) Mă adresez savanţilor religioşi şi clericilor. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie la situaţia actuală. Am vorbit despre acest lucru de mai multe ori în trecut. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie la situaţia în care ne aflăm. Este de neconceput ca ideologia pe care o sanctificăm să transforme întreaga noastră naţiune într-o sursă de îngrijorare, pericol, ucidere, distrugere peste tot în lume. Este de neconceput ca această ideologie… Mă refer nu la «religie», ci la «ideologie» – la corpul de idei şi texte pe care le-am sanctificat în decursul secolelor, pînă la punctul în care contestarea lor a devenit foarte dificilă.

S-a ajuns în punctul în care şaceastă ideologieţ este ostilă întregii lumi. Este de conceput că 1,6 miliarde şde musulmaniţ ar ucide întreaga populaţie a lumii de 7 miliarde, doar pentru a putea trăi şcum crede de cuviinţăţ? Aşa ceva este de neconceput. Eu spun aceste lucruri aici, la Al-Azhar, în faţa clericilor şi a savanţilor religioşi. Fie ca Allah să fie mărturie în Ziua Judecăţii cu privire la adevărul intenţiilor voastre despre ceea ce vă spun astăzi. Nu puteţi vedea lucrurile clar atunci cînd rămîneţi blocaţi şîn această ideologieţ. Trebuie să ieşiţi din ea şi să o priviţi din afară, pentru a vă apropia de o ideologie cu adevărat luminată. Trebuie să vă opuneţi acesteia cu hotărîre. Permiteţi-mi să o spun din nou: Avem nevoie să revoluţionăm religia noastră.

Onorabile Imam – Marele Şeic Al-Azhar, Ahmed Muhammad Ahmed el-Tayeb –, purtaţi răspunderea în faţa lui Allah. Lumea în întregimea sa aşteaptă cuvintele voastre pentru că naţiunea islamică este sfîşiată, este distrusă şi se îndreaptă spre pierzare. Noi înşine o ducem la pierzare.“

discurs difuzat pe postul egiptean Channel 1

***

Blasfemia/ofensa religioasă în legislaţiile europene

Libertatea de expresie este garantată prin Declaraţia universală a drepturilor omului, de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar Parlamentul European consideră că blasfemia sau ofensa religioasă nu ar trebui să fie considerate infracţiuni penale. Cu toate acestea, blasfemia, cu subcategoria ofensei religioase, constituie o contravenţie sau infracţiune în cîteva dintre ţările europene.

Austria: se pedepseşte, cf. art 188, din codul penal, cu închisoare pînă la 6 luni sau amendă;

Danemarca: se pedepseşte, cf. art 140 din codul penal, cu închisoare pînă la 4 luni sau amendă;

Elveţia: se pedepseşte, cf. art 261 din codul penal;

Finlanda: se pedepseşte, cf. paragrafului 10, cap. 17 din codul penal;

Franţa: decriminalizată pe 29 iulie 1881, dar constituie infracţiune în Alsacia şi Lorena, a căror legislaţie preia art. 166 din codul penal german;

Germania: se pedepseşte, cf. art. 166 din codul penal, cu închisoare pînă la 3 ani sau amendă.

Grecia: se pedepseşte, cf. art. 198, 199 şi 201 din codul penal, dar vizează exclusiv blasfemia/ofensa religioasă adusă creştinilor grec-ortodocşi;

Irlanda: este interzisă prin constituţie şi se pedepseşte cu pînă la 25.000 de euro;

Islanda: este interzisă şi se pedepseşte cu amendă sau închisoare pînă la 3 luni;

Italia: decriminalizată la 25 iunie 1999, dar reprezintă o contravenţie şi se pedepseşte cu amendă administrativă;

Marea Britanie: decriminalizată la 8 iulie 2008;

Olanda: decriminalizată la 1 februarie 2014;

Polonia: ofensa religioasă se pedepseşte cu amendă sau închisoare pînă la 2 ani;

Spania: se pedepseşte, cf. art 525 din codul penal;

Turcia: se pedepseşte, cf. art. 216 din codul penal, cu închisoare de al 6 luni la 3 ani.