Cît costă o prelegere

Tînărul universitar de la Psihologie socială fu străbătut de un puternic fior de bucurie, citind aprobarea rectoratului la solicitarea lui, depusă cu doar două zile înainte. Ceruse sprijin financiar (cazare şi drum) pentru un important profesor bucureştean, pe care îl rugase să conferenţieze în faţa studenţilor săi masteranzi. Promisese că va aduce, măcar din cînd în cînd, în mica lor universitate, astfel de personalităţi academice naţionale, pentru legitimarea programului de studii masterale, iniţiat împreună cu un grupuscul de colegi în urmă cu doi ani. Masterul avea, iată, în curînd, prima serie de absolvenţi. Nu foarte mulţi (în definitiv, ce să faci, în orăşelul de munte unde funcţiona universitatea, cu „psihologia socială“?), însă, cu siguranţă, bine pregătiţi. Meritau aşadar un final apoteotic, prefigurat de prelegerea cunoscutului savant.  E adevărat că, atunci cînd l-a sunat pentru a-l invita, omul nu se arătase prea optimist. Să vedem, are treabă multă, universitatea montană se află la mare depărtare de Capitală etc., etc. Psihologul plusase, precizînd că, pe lîngă onoarea de a-l audia pe profesor, facultatea va asigura şi un onorariu corespunzător: 2000 de lei pentru un speech de o oră. Instituţia-gazdă îşi asuma totodată cheltuielile deplasării. (O paranteză se impune aici. Tînărul nostru universitar se juca, indubitabil, cu focul, în generoasa sa ofertă, dar nu într-un mod abulic, aşa cum şi-ar putea unii imagina. Băiatul pătrunsese într-o echipă de cercetare cu grant – POSDRU – din fonduri europene, echipă coordonată de la Iaşi. Spera să obţină cele două miare de acolo, mai ales că psihologul în chestiune derulase deja un număr de acţiuni academice finanţate din grant. Drept este că – pentru a împăca şi capra, şi varza – nu respectase mereu litera complicatelor protocoale ale proiectului. Inversase uneori numele anumitor participanţi la evenimente ori semnase el în locul altora, ca să nu mai amintim şi de faptul că mai organizase ceva şi raportase altceva ş.a.m.d. Pînă şi în cazul de faţă modificase nişte detalii. Pentru a-l remunera pe profesor, hotărîse să-l „angajeze“ ca „expert pe termen scurt“, cu activităţi de „evaluare“, „testare“ şi „gestionare de material didactic“, deşi bucureşteanul venea să ţină o simplă prelegere.) Tînărul plusa, prin urmare, dar se baza pe resurse serioase. Şi la aprobarea (de către rectorat) a cheltuielilor de deplasare trăgea mare nădejde, cu toate că nu-şi putea reprima o emoţie firească. Spera ca rectorul să fie sensibil la sonoritatea numelui marelui profesor. Ce reprezenta, în ultimă instanţă, pentru universitate, un bilet de avion dus-întors Bucureşti – Iaşi şi benzina pentru voiajul ulterior tur-retur, din aeroportul citadelei moldave în orăşelul lor montan? Nu se înşelase. Rectoratul a aprobat, vezi bine, fără nici o ezitare! 

Auzind condiţiile îmbietoare, profesorul s-a înmuiat treptat şi a admis că o vizită în „provincie“ nu ar fi lipsită de interes. Fixă data şi ceru două „favoruri personale“: hotel de 4 stele şi lansarea cărţii sale celei mai recente în faţa studenţilor din paşnicul tîrguşor de munte. Aceste două „favoruri“ deschiseră totuşi lista unui lung şir de necazuri pentru entuziastul psiholog social. Mai întîi, hotelul de 4 stele al urbei solicită plata camerei rezervate în avans (aşa e la munte, într-un oraş cu potenţial turistic!). Tînărul universitar achită din banii lui, întrucît instituţia academică avea, normal, politica viramentelor financiare la sfîrşitul unui eveniment, nu la debutul său. Apoi, cartea ce trebuia lansată se dovedi o povară şi mai mare. Şoferul editurii unde fusese publicată a adus-o la universitate în sute de exemplare (protagonistul nostru s-a spetit cărînd nenumărate pachete cu volume) gata facturate şi a cerut banii pe ele, deoarece aşa se înţelesese „şefu’ cu dom’ profesor“.

-ul îi oferea totuşi universitarului o consolare: „Vă recuperaţi banii mai tîrziu de la studenţii care o vor cumpăra la lansare!“. Tînărul fugi, disperat, acasă şi zgîlţîi cumplit economiile familiei, în boscorodelile tăioase ale soţiei. Achită, integral, transportul de cărţi. Dezastrul însă abia începuse. Cînd prezentă biletele de avion ale profesorului la contabilitate pentru decont, se lovi de un refuz categoric şi dispreţuitor. Se pare că nu citise bine aprobarea rectorului – avizul fusese pozitiv doar pentru călătoria cu trenul! Îngrozit, omul nostru termină economiile familiei (spre oroarea nevestei) şi mai împrumută şi ceva de la un prieten, restituind, el însuşi, banii de drum înaltului oaspete. Acoperi financiar, de asemenea, toate mesele de la restaurant ale profesorului (descoperi, siderat, că bucureşteanul deţinea un mare apetit pentru calcan şi şampanie franţuzească!). Colac peste pupăză, Iaşiul îl informă că aplicaţia sa pentru un nou expert pe termen scurt în grant fusese respinsă din cauza încadrării administrative inadecvate. Doborît de soartă, universitarul împrumută 2000 de lei de la nişte fioroşi cămătari locali şi înmînă, principial, profesorului onorariul făgăduit. Lansarea volumului mersese şi ea prost. Cartea a fost cumpărată numai de un coleg de catedră, care, neavînd bani pe moment, îi ceru tînărului organizator al prelegerii „50 de lei pînă la salariu“. Revenit, devastat şi mizantrop, în liniştea căminului, găsi un bilet de la soţie lipit pe frigider: „Ştiu precis că ai păpat banii casei cu femeile. Am luat copiii şi am plecat la mămica. Nu ne suna! Şi, apropo de sunat, vezi că te caută DNA-ul! Eşti învinuit de deturnare de fonduri europene. Are dreptate tăticul cînd zice că Dumnezeu nu bate niciodată cu ciomagul“.

Altfel, ce să spunem, prelegerea a decurs minunat. Cum era de aşteptat, marele profesor bucureştean a fost îndelung aplaudat şi ovaţionat. 

Istoreme