Lege nouă, taxă veche – timbrul cultural la control

Dacă legea timbrului cultural ar fi adoptată în versiunea pe care am citit-o, s-ar putea să se aplice timbre pînă şi pe mărţişoare. În aceste condiţii, probabil că vor exista artişti care nici n-o să mai creeze mărţişoare, ci doar nişte cartonaşe prevăzute cu fire roşii şi albe – nişte simple suporturi pentru timbru. Asta, bineînţeles, e doar partea haioasă şi exotică a noii legi a timbrului cultural aflată în discuţia Comisiei de Cultură a Camerei Deputaţilor după ce-a fost adoptată de Senat. Există şi multe alte inadvertenţe, implicaţii şi complicaţii cît se poate de serioase.

Da, uniunile de creatori de interes public au nevoie de venituri. Şi nu e ilegitim ca aceste fonduri să se strîngă din colectarea unor taxe pe accesul la cultură – deşi mult mai util ar fi fost să se găsească soluţii de finanţare care să nu umfle preţul, pentru unii inaccesibil, la produse culturale. Şi da, Uniunea Teatrală, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Arhitecţilor, Uniunea Compozitorilor din România au nevoie de fonduri pentru a putea exista şi, pentru fiecare breaslă a creatorilor, e nevoie să existe măcar cîte o formă asociativă recunoscută drept „de utilitate publică“. Însă de ce ar fi nevoie de o lege nouă pentru a impune timbrul cultural cînd există deja o lege (nr. 35/1994) care funcţionează? Şi, mai precis, ce stabileşte noul proiect legislativ?

Prima şi poate cea mai importantă schimbare propusă e că „producătorii“ (de discuri, de spectacole, de carte etc.) vor aplica pe „produsele“ culturale un timbru. Aceste timbre vor fi lipite pe cărţi, pe biletele de intrare la cinema, la teatru, la muzee, pe lucrări de artă. A doua modificare e legată de procentaj, de valoarea timbrelor aplicate. Prin rotunjirea zecimalelor, în cazul timbrului literar, de pildă, valoarea timbrelor va fi de 1 leu. E, practic, o taxă forfetară, nu procentuală.

O a treia modificare e legată de destinaţia acestor sume. Normal ar fi ca artiştii să poată hotărî către care dintre uniunile de creaţie se îndreaptă sumele rezultate din vînzarea operei lor. Prea multă concurenţă n-ar fi – căci nu există prea multe organizaţii „de utilitate publică“. Dar în cazul timbrului de arhitectură, de pildă, doar Uniunea Arhitecţilor va mai putea colecta această taxă, nu şi Ordinul Arhitecţilor.

În fine, o altă modificare importantă degrevează uniunile de creaţie de obligaţia de a folosi sumele cuvenite în scopuri clar stabilite. În legea în vigoare există o înşiruire de destinaţii pentru aceste fonduri; noul proiect legislativ nu mai prevede un „mod de întrebuinţare“ cu scopuri precise.

De fapt, nu e clar deloc de ce se insistă pe adoptarea unei legi noi de vreme ce încă din primăvara anului trecut Consiliul Legislativ a dat un aviz în care preciza că „adoptarea unei noi reglementări într-un domeniu, concomitent cu abrogarea celei existente, se face în situaţia în care noile măsuri propuse afectează concepţia generală ori caracterul unitar al actului normativ“. Ceea ce nu e cazul acum. Consiliul propunea, deci, amendarea/modificarea/completarea legii existente, în locul adoptării unei legi noi.

Noua lege a timbrului cultural corectează unele imperfecţiuni ale legii în vigoare, dar nu rezolvă problema transparenţei. Lasă că nici iniţiatorii legii n-au procedat transparent: o dezbatere cu operatorii culturali s-a produs doar la sfîrşitul anului trecut şi de abia acum, după ce editorii s-au mobilizat, iniţiatorii au hotărît să mai lucreze pe text în Comisia de cultură. Într-un fel, e bine că s-a întîmplat aşa: chiar şi o mobilizare pe ultima sută de metri a celor implicaţi, chiar şi această presiune a „faptului împlinit“ pot produce recomandări de substanţă care vor îmbunătăţi acest proiect legislativ atît de controversat. Bine ar fi, de pildă, ca o parte din banii colectaţi din timbrul cultural să revină Administraţiei Fondului Cultural Naţional, instituţie şi aşa văduvită de finanţarea prin Loterie: ar fi o corijare necesară a unei erori absurde; ar fi nişte bani indispensabili pentru artiştii şi producătorii independenţi – mulţi dintre ei neafiliaţi vreunei uniuni.

Mai rămîne de urmărit ce se întîmplă de fapt cu fondurile colectate din timbrul cultural. În cazul UNITER, doar 19% din bugetul anual e acoperit de banii încasaţi din timbrul teatral: activităţile organizaţiei sînt finanţate şi din fondurile publice, şi din sponsorizările private atrase.

În acelaşi timp, UNITER rămîne un model de transparenţă: pe site-ul instituţiei sînt publicate proiectele finanţate din timbrul teatral şi sumele alocate în ultimii ani. Însă nu toate organizaţiile care beneficiază de timbrul cultural procedează la fel – chiar dacă legea le obligă la transparenţă. Uniunea Scriitorilor, de pildă, susţine că noua lege (mai precis, noua formulă) a timbrului literar e necesară pentru a combate evaziunea fiscală practicată de unele edituri, care ar percepe taxa de timbru literar, dar ar „uita“ să direcţioneze banii către USR. Prin aplicarea unui timbru fizic achiziţionat în avans de edituri, s-ar colecta mai uşor aceşti bani. De acord, timbrul fizic combate acest tip de evaziune fiscală. Dar oare Uniunea Scriitorilor cum de a „uitat“ să publice pe site modul în care a cheltuit în ultimii trei ani banii – mulţi, puţini? – încasaţi din taxa de timbru literar?