„Bucureştenii şi-au pierdut relaţia emoţională cu oraşul“ - interviu cu Teodor FROLU
Este arhitect şi conduce de 20 de ani DC Communication. Teodor Frolu crede că formula „Micul Paris“ i se potriveşte Bucureştiului nu pentru că are cîteva clădiri monumentale asemănătoare cu cele din Paris, ci pentru că are o „scară umană foarte plăcută“. Aşa încît se implică, de ani buni, în proiecte de dezvoltare urbană pentru Bucureşti.
De unde provine, în activitatea dvs., combinaţia între arhitectură şi comunicare?
Dacă vrei să fii un arhitect bun, trebuie să înţelegi lumea şi să interacţionezi cu cei din jurul tău. Am oscilat între a fi un organizator de evenimente şi a mă ocupa de partea „clasică“ a arhitecturii, adică a desena şi a gîndi în forme. Din această dorinţă de interacţiune decurge şi implicarea mea în proiecte. Cetăţeni sîntem cu toţii, dar e nevoie de o parte activă care să observe, să se implice şi să încerce să şi schimbe ceva. De obicei, cînd spui că faci comunicare şi PR, te gîndeşti la o persoană care ştie să îmbrace totul în cuvinte frumoase, să ambaleze frumos, dar ambalajul să nu conţină mare lucru. Arhitectura de calitate înseamnă un conţinut foarte valoros căruia trebuie să-i găseşti un ambalaj pe măsură. Secretul nostru în ceea ce am făcut timp de 20 de ani în comunicare este că ne-a interesat în primul rînd conţinutul. Cînd ai un conţinut de valoare, este uşor să-l comunici. Se face o confuzie între „imagine“, partea de faţadă, şi comunicarea de substanţă, comunicarea valoroasă şi utilă unui grup căruia i te adresezi. Poate nu e întîmplător faptul că noi, DC Communication, am asistat Comisia Europeană timp de 16 ani, din 1995, în procesul de comunicare. Această colaborare ne-a „virusat“ cumva: pentru a putea comunica, a trebuit mai întîi să înţelegem noi ce anume doreşte Comisia Europeană de la România. Sigur, uneori limbajul CE este birocratic, dar obiectivele şi politicile sînt foarte logice.
Despre CE se spune că adesea nu e un bun comunicator şi că foloseşte excesiv un limbaj birocratic. V-a fost greu să „traduceţi“ acest limbaj pe înţelesul oamenilor?
Nu este greu, dacă dai deoparte limbajul care se referă la regulamente şi concepte şi încerci să înţelegi ce aduce valoros pentru societate. Problema Comisiei este că se ocupă de foarte multe lucruri şi are beneficiari de foarte multe categorii. Apare astfel o avalanşă de informaţii; societăţii româneşti i-a fost destul de greu să „traducă“ această mare cantitate de informaţie. Dar e clar că s-a produs o evoluţie. Dacă s-a schimbat ceva semnificativ în România, se datorează în primul rînd Comisiei Europene. Cred sincer asta. În zona de urbanism şi de dezvoltare a oraşului, de exemplu, am auzit mulţi oameni spunînd „trebuie să trecem şi noi prin greşelile pe care le-au făcut şi alţii, e o evoluţie normală“. De ce? De pildă, în problema traficului: se spune că toate capitalele europene au trecut prin „libertatea de a avea maşină personală“. Dar de ce trebuie să reluăm greşelile lor de acum 30 de ani? Marele avantaj al apartenenţei la Uniunea Europeană este că ai acces oricînd, foarte uşor, la experienţă, la know-how şi, mai ales, la bani care ţi se oferă tocmai pentru a nu face aceleaşi greşeli pe care le-au făcut alţii.
Aţi propus diverse proiecte pentru dezvoltarea Bucureştiului. De ce aţi simţit nevoia să vă implicaţi în astfel de activităţi?
Nici unul nu a fost proiectul meu. Eu doar am încercat să coagulez nişte concepte şi nişte studii. Experienţa mea personală mă face să am, poate, o viziune diferită de a unui arhitect care e practicant în viaţa de zi cu zi. Eu am fost implicat în nişte proiecte de reabilitare urbană şi ca arhitect, şi în calitate de client sau investitor. Asta m-a făcut să înţeleg altfel modul în care funcţionează oraşul. Uneori am nişte opinii care vin în oarecare conflict cu ale unor organizaţii care, altfel, sînt benefice pentru oraş, pentru că pun pe masă nişte soluţii despre care altminteri nu s-ar discuta în spaţiul public. Noi încă dezbatem ce e important şi valoros pentru Bucureşti. La nivel european, se vorbeşte despre diversitatea culturală, şi tocmai acesta este avantajul competitiv al Uniunii Europene faţă de restul lumii. Pe de altă parte, vedem un Bucureşti care renunţă prea uşor la identitatea sa pentru nişte construcţii fără identitate.
Ce e, de fapt, valoros pentru Bucureşti? Care sînt mărcile identităţii sale, care sînt simbolurile?
Are, vrînd-nevrînd, un simbol foarte puternic: Casa Poporului. Dar e un simbol al vremurilor trecute, chiar dacă azi avem sediul Parlamentului acolo. După 25 de ani, Parlamentul – simbolul democraţiei în România – se simte bine într-o clădire care are un zid de jur împrejur şi o zonă de protecţie de sute de metri. Aşa ceva nu mai vezi, probabil, decît în Coreea de Nord. Asta spune ceva despre felul în care se raportează o instituţie esenţială la cetăţeni. Susţinem de ani de zile desfiinţarea zidului şi transformarea zonei de protecţie în spaţiu public: va fi un cîştig economic pentru zona aceea, nu doar un cîştig de imagine. În mintea noastră, zona centrală a Bucureştiului începe de la Dîmboviţa spre nord. Tot ce e dincolo de Dîmboviţa – Casa Poporului, Bulevardul Naţiunilor Unite – e zonă fără viaţă, în 25 de ani nu a reuşit să atragă investiţii şi public. Acest lucru nu e întîmplător. E efectul rupturii provocate de această pată neagră – Casa Poporului plus Bulevardul Unirii. Piaţa Unirii e cel mai circulat nod din Bucureşti, e cea mai mare densitate de trafic acolo. Alături, Bulevardul Unirii e pustiu, iar magazinele de la parterul blocurilor au tot falimentat în timp, din lipsă de clienţi. De ce? Pentru că e o anomalie şi o greşeală a felului în care se interconectează cele două zone.
La urma urmei, de ce e atît de greu să dărîmi un zid?
Din lipsă de viziune. Noi am încercat, prin proiectele noastre, să punem în dezbatere publică nişte propuneri care să rezolve această zonă. Le-am comunicat astfel încît să putem interacţiona şi modela acea zonă. Acesta e, de fapt, modelul actual de dezvoltare urbană. S-a constatat că planificarea urbană modernă proiectată şi desenată la planşetă funcţionează foarte prost din punct de vedere economic, prin comparaţie cu oraşele dezvoltate organic, pe cale naturală. Din această cauză, în ultimii 20 de ani s-au schimbat foarte mult metodele cu care se lucrează în proiectarea oraşelor. Din acest motiv, centrele vechi au devenit punctul de atracţie şi de interes al oraşelor europene. La noi, paradoxal, am redus centrul la zece străzi, cînd, de fapt, trama urbană care dă identitate Bucureştiului este mai mare: o zonă dintre Parcul Carol şi Piaţa Victoriei, dintre Grădina Botanică şi Calea Moşilor. Zona a fost foarte afectată de demolări, dar putem reface unele lucruri.
Dintre reperele istorice ale Capitalei, nu avem nişte simboluri cu care să ne mîndrim?
Avem, dar le pierdem printre degete. De exemplu, parcurile Cişmigiu şi Carol, care sînt monumente istorice. În loc să le administrăm, punem gărduleţe şi panseluţe, aşa că încet-încet pierdem caracterul lor istoric. Zona Grădina Icoanei e superbă, pentru că e un ansamblu de străduţe, case şi grădini cu o anumită identitate. Dar cînd vine un dezvoltator şi ocupă toată parcela cu un P+4, afectează calitatea şi valoarea tuturor proprietăţilor din jur. Acelaşi lucru îl vedem în Cotroceni sau în jurul Parcului Carol, care este o zonă foarte interesantă. Sau Piaţa Victoriei, care astăzi este o mare intersecţie şi atît. În oraş, nu are nici o valoare: e doar piaţa din faţa Guvernului. Dar valoarea acelei pieţe este dată de triunghiul muzeelor: Muzeul „Antipa“, Muzeul Ţăranului şi Muzeul de Geologie. În mintea noastră, nu le percepem ca fiind împreună. Dar cei care le-au făcut nu le-au pus întîmplător împreună, pentru că ele dau filonul identitar al culturii tradiţionale româneşti, bazată pe natură şi pe relief. La nivel de oraş, acolo ar trebui creat un pol dedicat identităţii naţionale.
Se vorbeşte mult despre traficul din Bucureşti. Există un conflict între pietoni, automobilişti şi biciclişti?
Pietonul şi cel care stă în maşină nu sînt două persoane diferite – într-un procent foarte mare, se suprapun. Sînt, desigur şi „fundamentalişti“ ai mersului pe jos, şi „fundamentalişti“ ai volanului. E un conflict, dar pentru a-l dezamorsa nu trebuie reinventată roata – au găsit alţii soluţiile, acum 30 de ani. Va fi o problemă continuă în oraş: într-o mare aglomerare de oameni, tot timpul apar probleme pentru a face să funcţioneze oraşul. Trebuie însă ca pentru fiecare categorie să fie dedicat un spaţiu şi să se găsească un compromis între acele spaţii. De exemplu, multă lume spune „îmi parchez maşina pe trotuar pentru că nu sînt parcări“. Putem explica foarte simplu: la cele un milion de maşini care circulă în Bucureşti, dacă faci o parcare subterană cît tot centrul, tot nu vor fi locuri suficiente. Deci acesta nu poate fi un argument. Trebuie să apară o alternativă la maşina personală – transport public de calitate ori bicicletă. Pînă şi în Copenhaga a durat vreo 20 de ani ca să-i scoată pe danezi din maşină şi să-i pună pe bicicletă, nu s-a întîmplat nimic peste noapte. E o mare victorie că pe Calea Victoriei a apărut pista pentru biciclete. N-ar fi fost o mare victorie transformarea ei în zonă pietonală, aşa cum s-a cerut uneori. E o greşeală şi închiderea totală pentru maşini a centrului istoric. Aşa cum ai nevoie de zone pietonale şi de vad comercial, ai nevoie şi de sîngele care înseamnă traficul, care îţi dă acces peste tot. Zona Lipscăniei şi străzile din jur reprezintă un pol unde se strînge foarte multă lume, dar are loc o depopulare, nu interesează pe nimeni decît parterul şi etajul I. Au apărut baruri şi restaurante, dar e un grad mare de falimente şi închideri în fiecare an. Din punct de vedere economic, ceva nu funcţionează bine acolo. Aşa s-a întîmplat şi în Amsterdam cu 20 de ani în urmă, cînd într-un anumit cartier au apărut numai cluburi şi restaurante, ceea ce a depopulat zona de birouri şi locuinţe, a atras alte genuri de servicii (care sînt înfloritoare şi la noi în Centrul Istoric sub numele de masaj şi escortă). La un moment dat, au trebuit să intre cu buldozerul, căci era un pericol public. Pentru Centrul Istoric de la noi a existat un masterplan bine făcut de o firmă britanică, dar n-a fost respectat.
Ce vi se pare cel mai important, astăzi, pentru dezvoltarea Bucureştiului?
E nevoie de cîteva proiecte nu foarte mari, care să-i facă pe bucureşteni să se reconecteze la oraş. E dramatic, după părerea mea, faptul că bucureştenii şi-au pierdut relaţia emoţională cu oraşul. Dacă reuşim să facem cîteva proiecte prin care să reconectăm cetăţeanul la oraş, cetăţeanul va deveni mai activ şi va simţi că implicarea lui e necesară şi utilă. Dacă ar face acest exerciţiu, administraţia ar avea numai de cîştigat.
Foto: E. Enea
