Un sport la Răsărit
Merită snooker-ul să devină sport olimpic (chestiunea e în discuţie), aşa cum deja s-a întîmplat cu golful?
Eu zic că da, să devină. El şi oricare sport care se autodenumeşte astfel. Care are destui practicanţi şi mai ales audienţă TV suficientă pentru a justifica investiţiile. Şi oricum, dacă am spune că nu, nu e cazul, ce s-ar întîmpla? E clar că sînt lucruri care zboară cu viteză pe deasupra capului nostru, le admirăm ca într-o demonstraţie aviatică cu ochii în sus şi gura deschisă pînă cînd ne înţepeneşte gîtul. Cîteodată, cîte ceva se mai prăbuşeşte, născînd o ciupercă de foc şi groază, dar ăsta e clou-ul petrecerii. Lumea de unică folosinţă a zilelor noastre îşi poate permite orice experienţe şi ratări. Cumpără cu o mînă şi aruncă iute cu cealaltă, iar snooker-ul, cu tot respectul pentru el, face parte din această categorie „jetabilă“. Aşa că, da, poate să devină sport olimpic, întrebarea e pînă cînd. Şi, mai ales, în ce oraş? Pentru că aceşti mastodonţi organizaţionali tind să se prăbuşească sub propria greutate. Deja Jocurile de iarnă au probleme mari pentru a găsi un candidat în afara ţărilor guvernate autocratic, ca să folosesc un eufemism. Oamenii sînt obosiţi de aceste zeppeline care plutesc greoi deasupra capetelor lor. Sînt frumoase, colorate, dar cad cam greu la stomac şi la buzunar. Snooker-ul e o simpatică albinuţă care bîzîie vesel pe lîngă acest animal antic. Ea sau alta ar putea, într-o zi, să depună fix picătura de miere care să-i provoace un diabet fatal.
