Aferim! şi paşoptiştii

Publicat în Dilema Veche nr. 580 din 26 martie - 1 aprilie 2015
Aferim! şi paşoptiştii jpeg

M-am uitat la

cu acelaşi gînd cu care am citit scenariul acum aproape doi ani, cînd Radu Jude mi l-a dat să-l citesc: e România pe care au refuzat-o paşoptiştii, pe care au încercat să o schimbe paşoptiştii (mă leagă o prietenie de Jude, deci să nu vă aşteptaţi la ceva obiectiv în textul care urmează, sînt doar gînduri de om care nu se pricepe la filme, doar la istorie şi politică). Aceeaşi senzaţie pe care am avut-o cînd am citit volumele Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, consultant istoric la film. Doar că ceea ce cărţile Constanţei îţi spun molcom, filmul lui Radu Jude îţi transmite direct şi vizual, ca un pumn în stomac. De asta ieşi de la film cu o senzaţie de ameţeală, pentru că ţi-a fost transmisă o Românie pe care nu o cunoaştem aproape deloc. Tradiţional, singurele atingeri de România dinainte de 1848 pe care ni le-am permis în cultura română vizau cîteva episoade eroice în film şi literatură, cu figura lui Tudor Vladimirescu forţată de istorici să joace rol de moment schimbător de epocă. Apoi, filmele cu Florin-Piersic-bătăuş-de-boieri-şi-de-turci centrate pe intrigi politice, venite pe un fond cultural deja pregătit: atenţia focalizată aproape exclusiv pe clasa politică şi pe elita boierească. În schimb, cărţile Constanţei Vintilă-Ghiţulescu au mers spre ţărani, tîrgoveţi, preoţi, robi, încercînd un demers de redare a societăţii pre-paşoptiste în întregul ei. Jude decupează de acolo povestea celor aflaţi pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei, romii sclavi.

De asta,

e un film care vorbeşte despre o ţară şi familiară, şi bizară în acelaşi timp. Pentru că nu avem acces îndeobşte la acea Românie. Pentru că acea Românie a fost neinteresantă pentru canonul nostru cultural, format doar peste cîteva decenii şi preocupat de alte subiecte. Oamenii din film vorbesc o limbă pe care o înţelegem şi nu tocmai, e limba de dinainte de marele import de franţuzisme din secolul al XIX-lea. O limbă română şi totuşi bizară, în care oamenii se adresează unul altuia cu apelative de politeţe turceşti, pentru că şi un slujbaş mărunt cum e Costandin, zapciul personaj principal, o rupe pe turceşte – aşa erau vremurile, trebuia să te descurci în turcă şi greacă pentru a ieşi din plasă. O lume în care nu există stat în afara tutelei boiereşti – Jude îl construieşte pe Costandin ca zapciu mîndru, umblat şi înţelept, dar în final îl pune pe boier să-l demoleze cu un gest. O lume în care nu există aproape nimic din ce înseamnă pentru noi România secolului al XIX-lea, pe care o ştim de la şcoală şi din literatură. Pentru că toată acea Românie e o creaţie ulterioară a paşoptismului. 

Înţeleg prin acest termen curentul manifestat la Revoluţia din 1848 şi care a acaparat apoi elita politică – o epocă de schimbare în care copiii de boieri s-au revoltat împotriva lumii părinţilor lor. Revoluţie ca atare am avut numai în Valahia, unde a fost instalat un guvern revoluţionar, cu un program radical de reforme. În Transilvania, revoluţia română a fost mai degrabă o contra-reacţie la cea maghiară, pentru că ungurii au amestecat liberalismul socio-politic cu ignorarea drepturilor minorităţilor şi au plătit scump pentru asta, transformînd românii în unealta Vienei contrarevoluţionare. În Moldova a fost o agitaţie limitată a cîtorva fii de boieri, repede arestaţi şi trimişi în exil. Guvernul revoluţionar de la Bucureşti a fost de scurtă durată şi nefuncţional din cauza rupturii între radicali şi moderaţi. Şi totuşi, acea generaţie a învins ulterior şi a purces la crearea României moderne ca o copie a lumii occidentale, adică în refuzul expres al lumii din

Ne e greu să îi înţelegem pe paşoptişti din două motive: 1) nu înţelegem lumea moştenită de ei şi 2) povestea lor a ajuns la noi spusă de inamicii lor. În epoca în care se întîmplă

copiii de boieri plecau la studii la Paris, Viena şi în Prusia. Se întorceau şi găseau o lume în care totul era de schimbat sau de-a dreptul de abolit. Ceea ce s-a şi întîmplat în următorii 50 de ani, sub diverse programe şi personalităţi: de la cuplul Cuza – Kogălniceanu la cuplul Brătianu – Carol I. 

În

, o cucoană trece afectată prin cadru, în costum parizian de epocă, în iarmarocul unde Costandin face un ban cinstit vînzîndu-l pe Ţintiric, ţigănuş fugit de la moşie pentru că boierul îl bătea. Ţintiric se roagă să nu-l ducă înapoi, ceea ce Costandin şi face, dar nici nu îl poate lua acasă, pentru că nu are nevoie de el; cînd băiatul spune că găteşte şi spală, zapciul zice că pentru asta are nevastă. Deci Ţintiric e pus să-şi facă autoreclamă în gura mare şi e vîndut unui boier în haine turceşti, care îl cumpără ca să-l facă danie la o mănăstire, pentru că e om cu frică de Dumnezeu. Ce era cu cucoana îmbrăcată franţuzeşte în peisajul acesta, sîntem lăsaţi să ne imaginăm. La hanul unde poposesc zapciul şi Ioniţă, cu ţiganul Carfin prizonier, nişte meseni sînt deranjaţi de la jocuri de un străin, cu joben şi vorbind ceva despre o altă lume, din altă lume. Oamenii se enervează – lasă-ne, bre, cu dintr-astea, nu vezi că ne distrăm? –, Costandin îl alungă pe străin. Cucoana din iarmaroc şi străinul cu joben sînt mesagerii lumii care urma să vină.  Lumea pe care o cunoaştem prea bine, lumea care ne vine în cap cînd ne gîndim la România veche pe care o ştim de la şcoală şi din literatură. Lumea care bea bere în schiţele lui Caragiale, pentru că berăria e invenţia occidentală care va înlocui rapid ciubucul. Berăria e burgheză şi publică, ciubucul e boieresc şi privat. E lumea lui Zoe Trahanache care are amoruri în stil occidental. Amorul fetei de protopop din Aferim! aproape că nu există, e doar un act carnal bun de bîrfă şi aducător de nenoroc. S-o fi amorezat boieroaica de ţigan? În scena dinspre final în care Costandin o descoase pe boieroaică, aceasta îi zice „Carfin“.  Cristian Tudor Popescu crede că asta este o gafă regizorală, adică regizorul şi toţi ceilalţi nu şi-au dat seama că actriţa a încurcat personajele. Nu e însă gafă, ci s-a dorit un act ratat al personajului, sugestia timidă a scenariştilor că poate boieroaica chiar s-a amorezat de ţigan. Atît de nelalocul lui pare amorul în lumea pre-paşoptistă încît poate trece de gafă regizorală. Zoe Trahanache o fi o viperă ipocrită, dar ea are dreptul la amor, pentru că în 50 de ani România importase şi ideea de amor, alături de haine şi instituţii ale modernităţii. 

Paşoptiştii români sînt pentru noi o specie greu de înţeles pentru că ne e greu de înţeles cum arăta lumea lor înainte de ei. Aferim! ne face acest serviciu public. În 50 de ani, acea generaţie a luat o provincie turcească marginală chiar şi în economia Imperiului Otoman şi a proclamat-o regat cu un rege neamţ, cu prefecţi şi sergenţi de poliţie în stil francez, cu berării, cu o reformă agrară timidă, dar pentru care a fost nevoie de o lovitură de stat dată de Cuza, cu Bancă Naţională pe model englez, făcută de Carada, nepot de greci veniţi cu fanarioţii, cu universităţi care doar peste două generaţii aveau să producă exces de intelectuali şomeri atraşi de ideologii prosteşti, dar moderne. La toate aceste schimbări au reacţionat ceilalţi. Curentul antipaşoptist, în diversele sale forme, de la conservatorismul politic la romantism, junimism, păşunism. Eminescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Maiorescu, toţi au reacţionat contra curentului paşoptist. Cel mai mare poet, cel mai mare povestitor, cel mai mare dramaturg, cel mai mare istoric, cel mai mare critic literar. Toţi au reacţionat nu faţă de România moştenită de paşoptişti, ci faţă de România re-creată de paşoptişti. Nu le plăcea. Copierea Occidentului, modernizarea rapidă, ignorarea ţărănimii (şi, între noi fie vorba, a romilor eliberaţi – care aproape dispar din istoriografie odată drama robiei terminată). Noi toţi ne gîndim la România lui Caragiale cînd ne gîndim la acea epocă. Ideea că au trecut doar 50 de ani între România din

şi România lui Caragiale pare ciudată. Proiectul paşoptist a adus chiar atît de multe schimbări. Ura de sine a acelei generaţii de copii de boieri care au plecat la Paris era ura faţă de România premodernă. De aici dorinţa de a schimba tot.  Generaţiile următoare s-au format oarecum împotriva lor, au inventat pentru ei termeni ca „bonjurist“. Dar ei au pus bazele României moderne. Şi doar înţelegînd lumea pre-paşoptistă putem înţelege acea ură de sine care a devenit proiect reformator. 

Radu Jude se joacă cu referinţele culturale în filmul său. Una foarte reuşită e să-i pună pe Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu să joace din nou roluri de ţărani, soţ şi soţie, călcaţi de stăpînire. În Moromeţii erau vizitaţi de Jupuitu, venit să încaseze fonciirea. Le caută prin casă ceaunele şi velinţele, în zbieretele femeilor, cu Rebengiuc-Moromete protestînd principial, dar detaşat, pe ideea că „n-am“. În Aferim!, zapciul Costandin îi calcă pentru a-l căuta pe robul Carfin. Îl caută prin casă şi pod, în zbieretele femeii şi cu Rebengiuc-ţăranul etern protestînd pasiv pe ideea că nu îl are. Joaca foarte serioasă a lui Jude te pune pe gînduri: ce s-a schimbat pentru acest Moromete generic în cei 100 de ani care despart cele două personaje istorice? Istoric vorbind, putem trece în revistă cîteva schimbări. Două reforme agrare, una forţată de Cuza, a doua voluntar executată de elita politică – clasa boierească după primul război mondial, ceea ce Neagu Djuvara numeşte cea mai mare autoexpropriere din istorie. Peste şase milioane de hectare expropriate şi date ţăranilor. Dar şi reforma lui Cuza, şi reforma lui Ferdinand au fost soluţii de moment, suprapopularea rurală şi urbanizarea înceată au fragmentat proprietăţile şi au făcut ca generaţiile imediat următoare să revină la sărăcie. Copiii lui Moromete au şcoală de stat şi iau drumul oraşului, vecinul lui e activist de extremă dreaptă, semne ale unei modernităţi, cu bune şi rele, care pentru ţăranul din Aferim! nu exista. Ţăranul din Aferim! şi Moromete sînt similari, dar primul pare un personaj etern, al doilea pare ultimul din specia sa. 

Sandra Pralong vorbea acum cîţiva ani de ideea de neo-paşoptişti, în volumul unde a adunat diverse texte ale unor români care s-au întors în ţară după ce au petrecut ceva vreme afară. Cred că termenul ar trebui extins pentru a desemna întregul proiect de modernizare prin care a trecut România după 1989. S-ar putea ca, peste 30 de ani, generaţia care a făcut Revoluţia română, care a reuşit rupturi politice în 1996 şi 2004, care s-a raportat la România lui 1990 ca la o ţară unde totul e de schimbat sau de abolit, să sufere aceeaşi nedreptate istorică ca şi paşoptiştii. Pentru că generaţiile viitoare nu vor mai cunoaşte România lui Ceauşescu, ci România schimbată de neo-paşoptişti. În acest sens, şi celălalt film-pumn-în-stomac din acest an –

– este filmul unei schimbări: Justiţia din 2002 era Justiţia dinainte ca revoluţia neo-paşoptistă să ajungă şi acolo. Numai stînga radicală (reprezentată în mod trist şi de cronica lui Andrei Gorzo la filmul lui Giurgiu, care preia papagaliceşte clişeele despre anticorupţie ale curentului CriticAtac) crede că nu se schimbă nimic dacă nu e cu luptă de clasă. E greu azi să îţi mai aduci aminte de unde s-a plecat în 2003 (prin preluarea administrării Justiţiei de către CSM) şi 2005-2006 (prin reformele Macovei care au eliberat magistraţii din sclavia superiorilor) şi cum arăta sistemul de justiţie atunci. E greu deci să vezi distanţa parcursă.  Într-un fel e şi normal să lăsăm distanţa în urmă, odată parcursă: trăim, ne raportăm la lumea de azi, aşa cum o cunoaştem. Lumile pe care le-au avut de schimbat paşoptiştii şi neo-paşoptiştii se pierd în fundal, noua lume devine noua normalitate şi pare că a fost aşa dintotdeauna.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE  

15893136202 0a2c4f1f4b c jpg
Nici o asemănare între Comisia Europeană și regimul Ceaușescu
Contextul actual face ca, după 30 de ani, românii, alături de ceilalți europeni, de această dată, să se afle în situația în care să suporte o serie de restricții de consum nepopulare și dificile care le vor afecta nivelul de trai.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
À la guerre...
Campania declanșată împotriva Amnesty International este în cel mai bun caz ineficientă, în cel mai rău – dăunătoare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știi să faci?
Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată.
Frica lui Putin jpeg
Cele șapte zile ale miracolului
Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Deșteptul proștilor
Mediul cel mai propice pentru a observa legătura fascinantă dintre prost și deșteptul lui și, în consecință, mediul de viață cel mai propice pentru deșteptul proștilor este Facebook.
04 Lord and Lady Somers + Prince Michael on Eastnor Castle Terrace  1937  jpg
Istoria în turneu
Istoria este vie. Și continuă. Trebuie doar să știi să surprinzi cadrele potrivite.
Iconofobie jpeg
Ego-disecții
Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate?
„Cu bule“ jpeg
Ciao, ciau, ceau
Probabil că la răspîndirea formulei de salut au contribuit, în anii de după al Doilea Război Mondial, muzica și filmele.
HCorches prel jpg
Orice sat are nevoie de bătrînii săi înțelepți
Cum să-i fidelizăm și să le oferim bucuria de a mai dărui din ceea ce au acumulat o viață?
p 7 Sediul Bancii Centrale Europene WC jpg
Sfîrșitul „mesei gratuite” în Uniunea Europeană
Pînă nu demult, Banca Centrală Europeană (BCE) putea să arunce realmente cu bani, pentru gestionarea problemelor din zona euro.
Un sport la Răsărit jpeg
Fotbalul nostru trece printr-o secetă sau, dimpotrivă, băltește?
Fotbalul nostru e ca un trenuleţ electric de jucărie. Arată bine, se mişcă bine şi reproduce destul de bine realitatea.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Summit NATO la Telega
Mergînd într-o zi la unele dintre aceste băi din Telega, la Șoimu, cu toată istoria asta în cap, nu mică mi-a fost mirarea să întîlnesc niște personaje interesante.
O mare invenție – contractul social jpeg
Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
Sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Țară mică fără viitor
Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A mînca sănătos
Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....
Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.
AFumurescu prel jpg
Anti-apocalipsa melcilor
Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.
1024px Piaggio, Vespa con accessori, 1948   san dl SAN IMG 00003403 jpg
Zumzzzet de viespe
Silueta îngustă și elegantă, brațele ghidonului și sunetul pe care îl scotea noul scuter îl asemănau cu o viespe.
Iconofobie jpeg
Echilibristică metafizică
Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?
„Cu bule“ jpeg
Longevivi
Adjectivul „longeviv” este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană.
HCorches prel jpg
Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului
Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță.
Un sport la Răsărit jpeg
Mai există ceva de strigat pe stadioanele de fotbal?
Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Turismul ne e străin
Morișca merge oricum și mereu apar alți clienți fraieri.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce lipsește pe piața politică
Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.

Adevarul.ro

image
Secretele şi costurile unei case ecologice din paie. Este ca pe vremea bunicilor şi are consum de garsonieră
O familie din Botoşani îşi construieşte propria casă eco, din lut şi baloţi de paie, după modelul locuinţelor ţărăneşti de acum un secol. Avantajele sunt nenumărate, spune bărbatul, inclusiv costurile la utilităţi fiind comparabile cu cele ale unei garsoniere.
image
Momentul de glorie în care România a fost pe locul 2 în lume la Olimpiadă, după SUA. De ce a sfidat Ceauşescu Rusia
La Olimpiada  de vară din 1984, din Los Angeles, România a adus acasă 53 de medalii, situându-se pe locul 2 în lume, după SUA. Participarea la evenimentul sportiv a reprezentat o sfidare la adresa Rusiei, care a făcut presiune asupra lui Ceauşescu pentru a boicota evenimentul. Argumentul care l-a convins pe dictator, pe lângă cei 120.000 de dolari primiţi pentru participare, a avut legătură cu contextul economic din ţară.
image
Câmpurile morţii de sub mall-urile din Ploieşti. Descoperire făcută de arheologi
Extinderea municipiului Ploieşti spre comunele Blejoi sau Aricheştii Rahtivani a scos la iveală un veritabil câmp al morţii, care ascunde deopotrivă comori unice, vechi de mii de ani, dar şi informaţii relevante despre o civilizaţie demult apusă.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.