România exotică

La încheierea proiecţiei în avanpremieră a filmului lui Radu Jude, prima întrebare a fost, după cum mă aşteptam, „De ce sînt prezentaţi preoţii cu atîta lipsă de consideraţie?“ A urmat un comentariu binevoitor-uimit: „Este filmul unei rupturi, n-am mai văzut aşa ceva…“. Şi discuţia a culminat cu o formulare inocent-sinceră, demnă de toată atenţia: „Nu ştiu, e cumva… exotic!“ Era vorba despre Ţările Române în timpul regulamentelor organice, despre trecutul nostru nu foarte îndepărtat, despre începuturile construcţiei noastre naţionale. Este fascinant în ce măsură România este (sau poate a rămas…) o ţară exotică pentru români!

Nu este treaba mea, evident, să comentez filmul lui Radu Jude. Mă voi mulţumi aşadar să spun că mi-a plăcut foarte mult. Dar nu pot să nu mă întreb ce este atît de „exotic“ în

Aş începe cu faptul că este, după cunoştinţa mea limitată, printre puţinele filme ale „noului val“ românesc care nu se petrece în – şi nu are de-a face cu – (post)comunismul. Iată deci un prim element de depeizare, de „ruptură“ cu ceea ce devenise deja o previzibilitate. Este un lucru bun; aş spune chiar că este şi un semn de maturizare: putem să ne privim cu o oarecare distanţare şi să vedem şi lucruri ce s-au petrecut la o mai mai mare distanţă în timp, nu doar cele care ne privesc direct pe noi, aici şi acum. 

Înseamnă atunci că

este un film istoric? Da şi nu…

Pe de o parte, documentarea istorică a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu se vede pe tot parcursul filmului: detaliată şi bogată în acelaşi timp, necomplezentă, dar, evident, fără parti-pris. Pe de altă parte însă, nu am deloc impresia că Jude a vrut să facă un „film istoric“; mai mult, mi-l imaginez (sau vreau să mi-l imaginez…) amuzîndu-se cu întreaga echipă la gîndul cum ar fi filmat Nicolaescu o scenă sau alta. Căci –

–

este şi o ironizare cruntă a filmului istoric marca Sergiu Nicolaescu & co., adică o evadare din canonul clasic al naraţiunii istorice româneşti. De aici încep, am impresia, deruta, „ruptura“ şi „exotismul“, senzaţia de nemaivăzut. 

Păi, cine a mai văzut film istoric fără eroi? Nu personaje principale, ci eroi adevăraţi, care au făcut istorie. Există şi ei în film, dar nu-i vedem, sînt doar o prezenţă ubicuă şi apăsătoare din spatele scenei. Noi nu-i vedem decît pe cei care au suportat istoria făcută de alţii – adică cei pe care nu prea sîntem obişnuiţi să-i vedem. 

În acest sens, cea mai „exotică“ prezenţă o constituie ţiganii. Nu cei despre care ne-am obişnuit să spunem că „am văzut ţigani fericiţi“, ci ţiganii aşa cum au fost ei, adică robi. Despre ţigani ştim doar ce am auzit întîmplător pe culoarele facultăţii de la un student: „Cînd se naşte un ţigan, dispare o bicicletă“.

ne arată altceva: cînd se naşte un ţigan, apare un rob. Iar acesta poate fi vîndut, prigonit, chiar schingiuit, deşi „pravila“ interzicea deja la acea vreme un astfel de tratament. Ca şi în cazul jidovilor, care, după cum propovăduieşte un cucernic popă, ar trebui omorîţi cu toţii în numele Domnului. Suferinţa robilor ţigani chinuiţi în fel şi chip de români, iată într-adevăr ceva nemaivăzut: cum adică, ţiganii fac parte din istoria neamului nostru?

Dar şi „ţăranul român“, lipsit de eroism şi el, este o figură destul de „exotică“ în acest film.

profită de drumurile încîlcite ale unui zapciu în căutarea unui rob ţigan fugit de la boier pentru a lăsa să defileze în fundal întreaga lume rurală a vremii. Reconstituită impecabil, de la aşezări la costume, aceasta nu arată nici ea aşa cum am fost obişnuiţi să o vedem: nimic demn de Muzeul Satului, nici o eternitate născută prin preajmă, nici un haiduc exemplar, doar sărăcie, tîlhărie, împăcare cu soarta şi iţiri nebănuite de omenie. De fapt, ţăranul român nu o duce mult mai bine decît robul ţigan. Nici cu boierii nu e prea clar cum stau lucrurile: pămînteni, fanarioţi, turci sau turciţi, stăpîni sau slugi în ţara lor? Nimic eroic nici în boierimea românească.

Î n sfîrşit, nimic „românesc“, adică profund, autentic şi specific românesc în această românitate amestecată, care se află în plină prefacere istorică, dar care se crede încă într-o lume aşa cum a fost ea făcută de Dumnezeu. Un film românesc, despre istoria românilor, cu mulţi ţigani şi alţi „alogeni“, dar fără acea românitate imemorială care ne face să fim fie mîndri, fie depresivi, ei bine, aşa ceva chiar că este o „ruptură“. 

Toate aceste ingrediente descriptive, etnografice, într-un fel, sînt perfect integrate şi slujesc o anumită viziune a filmului. La un prim nivel, am putea să o considerăm „ecumenică“. Refuzul eroismului este distribuit deopotrivă victimelor şi călăilor, căci nu există nici un eroism al victimei, aşa cum nu există eroism al dominaţiei. De asemenea, există ţigani mai buni sau mai norocoşi decît alţii, există şi ţărani omenoşi, există şi preoţi sau boieri mai buni, există chiar şi turci darnici. Nimic nu este în alb-negru şi nu există nici o urmă de mizerabilism în această poveste tristă. Dimpotrivă, un fir ludic subteran o însoţeşte de la un capăt la altul. Viaţa e aşa cum e; şi istoria, deopotrivă. Pentru un spectator român contemporan însă, deprins să perceapă realitatea, de pe micul ecran pînă la marea scenă a ţării, doar ca pe o confruntare între

şi

aşa ceva este mai degrabă surprinzător:

Tot de viziune ţine şi perspectiva „la firul ierbii“, organic legată de caracterul non-eroic al filmului. Ceea ce ne descoperă această perspectivă este faptul că noi, cei de astăzi, ne tragem din lumea lui Aferim! mai mult decît din Traian sau Decebal, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, sau chiar Ion sau Moromete. Brusc, spectatorul român nu mai ştie ce să răspundă la întrebarea „Tu al cui eşti?“. 

Bine, şi atunci care este morala filmului? Păi, nu e… Film fără eroi,

este şi un film fără lecţii de morală, fără pilde istorice. Dar cu o miză curajoasă, care constă, într-un fel, tocmai în producerea acestei senzaţii de „exotism“: o altă privire, care descoperă o altă realitate, nemaivăzută, stranie, căci e aparent străină. Iar şocul realităţii poate trezi raţiunea din somn…

este astfel un soi de

din care a fost suprimată fanfara. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.