Ingratitudinea ca fatalitate

Într-o carte pentru marele public, intitulată provocator

(tradusă şi la noi drept

), Robert Greene şi Joost Elffers includ, printre cele aproape cincizeci de reguli ale supravieţuirii, una mai puţin obişnuită, cu nuanţă paradoxală. Este vorba despre vechiul principiu machiavelic al neîncrederii în cei apropiaţi, împins la extremă, transformat în nihilism absolut. Legea (cu numărul doi în ierarhia stabilită de autori) sună în felul următor: „Nu te încrede prea mult în prieteni, învaţă să te foloseşti de duşmani!“ Argumentul ei este: „Fii precaut cu prietenii – te vor trăda cu atît mai repede cu cît le vei trezi mai multă invidie! În plus, devin răsfăţaţi şi tiranici. Angajează pe un fost duşman şi îţi va fi mai credincios decît un prieten, pentru că are tot interesul să-ţi dovedească loialitatea sa! De fapt, ai mai multe motive să te temi de prieteni decît de duşmani. Dacă nu ai duşmani, fă-ţi-i!“ În sprijinul ideii sînt aduse mărturiile unor celebrităţi istorice care, se pare, ar fi cunoscut valabilitatea acestui precept din experienţă proprie. Voltaire exclamă cu sarcasmul său binecunoscut: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur“, iar Diana de Poitiers (o iubită a Regelui Henric al II-lea) constată că, „dacă vrei să ai un duşman adevărat, alege-ţi un prieten; el ştie unde să te lovească!“ După ce aminteşte că „a fost înşelat nu o dată tocmai de către persoana la care ţinuse cel mai tare şi în iubirea căreia se încrezuse mai mult decît în oricare alta“, Baldassare Castiglione ne sfătuieşte să nu cădem „vreodată în capcana ispititoare a prieteniei“, ca să nu avem mai tîrziu ce regreta. În sfîrşit, chiar Abraham Lincoln i-a numit la un moment dat (în plin Război Civil) pe sudişti „semeni de-ai noştri aflaţi în greşeală“ şi, fiind apostrofat pentru blasfemie, a replicat cu subînţeles: „Oare nu îmi nimicesc duşmanii atunci cînd mi-i fac prieteni?“ Duşmanul prieten funcţionează, prin urmare, ca o „cheie a puterii“, în interiorul unui sistem al valorilor răsturnate. 

Greene şi Elffers îşi întăresc demonstraţia cu un exemplu istoric, încărcat de învăţăminte. Pe la mijlocul secolului al IX-lea, Mihail al III-lea (fiul Teodorei) a devenit împărat al Bizanţului, în pofida vîrstei tinere şi, implicit, a lipsei de experienţă. Fără deprinderi în arta guvernării, tînărul s-a lăsat condus de instinct, considerînd că acesta nu putea da greş, şi şi-a ales ca sfetnic pe prietenul cel mai bun, Basileos, la origine un simplu rîndaş lipsit de educaţie şi rafinament. Atuul proaspătului consilier era însă devotamentul camaraderesc faţă de împărat, arătat cu mult înainte ca Mihail să obţină coroana şi, ca atare, prezumtiv nedisimulat. Basileos a primit treptat nenumărate favoruri de la amicul lui atotputernic. S-a căsătorit cu iubita împăratului însuşi (Eudoxia Ingerina), a luat dregătoriile cele mai înalte (inclusiv conducerea armatei), a strîns averi fabuloase (încet-încet, mai mari decît ale lui Mihail) şi i-a eliminat (fizic) pe toţi posibilii concurenţi la graţiile monarhului (inclusiv pe unchiul acestuia, Bardas). În scurt timp, Mihail s-a văzut transformat într-o unealtă a lui Basileos, ajungînd să conştientizeze faptul că, în mod bizar, îi era inferior, psihologic vorbind, fostului îngrijitor al hergheliei imperiale. Nu avea banii şi nici măcar puterea acestuia (el deţinea controlul armatei şi se bucura de sprijin majoritar în Senat).  Sfîrşitul devenise, practic, inevitabil. Într-o bună zi, Mihail se trezi înconjurat de un grup de soldaţi (conduşi chiar de consilierul lui) şi fu pe loc decapitat. Ulterior, Basileos se proclamă împărat al Bizanţului, neputîndu-şi refuza bucuria de a purta el însuşi, înaintea mulţimii curioase, în vîrful suliţei, capul fostului său binefăcător. 

În realitate, rădăcinile principiului

se află într-o zonă suficient de obscură a umanului şi, într-adevăr, fundamental paradoxală, ce s-ar putea numi generic „incapacitatea organică de a fi recunoscător“. Dacă tot am apelat la citate faimoase, să ne amintim şi observaţia lui Tacit, conform căreia „oamenilor le vine mai uşor să răsplătească o nedreptate decît o binefacere, pentru că recunoştinţa este o povară, în timp ce răzbunarea este o plăcere“ ori pe cea a regelui Ludovic al XIV-lea care constata, amar, că, „de fiecare dată cînd numesc pe cineva într-o slujbă vacantă, mă aleg cu o sută de dezamăgiţi plus un ingrat“. Ingratitudinea nu reprezintă neapărat un defect omenesc, ci o trăsătură mentalitară a speciei noastre îndeobşte. A fi etern recunoscător pentru o binefacere înseamnă a-ţi îngrădi propria libertate şi a intra într-un tipar comportamental care nu-ţi aparţine. Nimeni nu poate trăi la infinit în modelul etic presupus de gestul gratitudinii şi nu se poate ridica mereu la standardele aşteptărilor binefăcătorului său. Să observăm că, în plan subliminal, existenţa binefăcătorului se constituie – pentru beneficiarul binefacerii – mai curînd într-o prezenţă tiranică, necesitînd eradicarea. El devine, prin revers, agresorul, individul a cărui materialitate istorică cere necondiţionat schimbarea de sine. Deşi ideal, Jean Valjean este o excepţie a istoriei şi nu o regulă a ei. Omenirea se întemeiază pe o multitudine de inşi medii, cu identităţi imuabile şi impulsuri irepresibile de a-şi fi propriii stăpîni. Specificitatea gratitudinii şi, mai ales, consecinţele sale pe termen lung exclud tocmai ideea libertăţii dintre componentele acestei ecuaţii. Recurenţa unei tipologii a ingratului în istorie nu trebuie să surprindă, prin urmare. 

Istoreme