Creşterea şi descreşterea sociologiei – o poveste dîmboviţeană, tristă

Dintre ştiinţele zise „sociale“, probabil că soarta cea mai spectaculoasă în lumea românească de după 1990 a avut-o sociologia. După căderea comunismului, foarte rapid, lumea românească a învăţat cum stă treaba cu sondajele de opinie. Ca să rezum vulgata în materia asta, sondajele sînt acele măsurători ale opiniei publice care îţi spun cine cîştigă alegerile dacă (vorbă de lemn din chestionarele noastre!) alegerile ar avea loc duminica viitoare. Sondajele au devenit un fel de bol de cristal ştiinţific, în care „vrăjitoare“ cu temei academic pot citi viitorul. Nu i-a luat mult minţii româneşti să-şi imagineze că, dacă cineva poate citi viitorul, se cheamă că îl poate şi influenţa. A început, aşadar, apetitul feluritor oameni puternici pentru sociologi (perfect identic ca mecanism psihologic cu apetitul antic şi feudal al monarhilor pentru cititori în stele şi detectori de destin). Pe logica pieţei, cînd a apărut nevoia a apărut şi oferta. Pe măsură ce interesul general pentru sondaje a crescut, numărul celor care au anunţat că sînt specialişti în facerea, dar mai ales în desfacerea sondajelor a crescut şi el. Au apărut puzderie de „institute de sondare“ şi încă şi mai mulţi comentatori de sondaje. A venit moda cuvintelor „trend“, „notorietate“, „încredere“, „intenţie de vot“ şi alte asemenea. 

Însă inflaţia de sondaje a dus la un recul al prestigiului profesiei. Nu doar că în momentele cruciale s-a dovedit că sondajele spun neadevăruri. Votul prezidenţial din 2014 fiind doar ultimul moment eclatant în care s-a dovedit că sondajele de opinie se înşeală. Dar a apărut ideea de tot idioată şi cumplit de otrăvitoare că sondajele au şi efect manipulator. Nu ştiu cine a venit cu ideea că graficele de pe televizor au efect halucinogen asupra maselor. Că, dacă vrei să influenţezi o opinie, spui prin uneltele tale de propagandă că toată lumea crede ceva, cînd de fapt nu e aşa, şi ai rezolvat treaba. 

De altfel, cazul sondajelor este, cumva, similar cu cazul presei. Toată lumea e de acord că presa minte, dar totuşi încrederea în presă e foarte ridicată – ne spun… sondajele. De ce? Pentru că termenul „presă“ e general şi cuprinde atît presa cu care nu sîntem de acord şi care, evident, minte, dar şi presa cu care sîntem de acord şi care, la fel de evident, spune adevărul. Să zicem că un credincios al sectei mediatice a lui Dan Voiculescu este întrebat dacă are încredere în presă. Va zice, cel mai probabil, „da“, gîndindu-se la Antena 3,

şi altele asemenea. Întrebat dacă presa minte, va zice „da“, gîndindu-se la

sau la B1 – cuiburi de trădători băsişti nenorociţi. Cam aşa e şi cu sondajele. Înclini să le crezi pe cele care te confirmă. Or, problema cea mai mare a sondajelor de opinie este chiar asta: că au ajuns ca presa. 

Prestigiul real, temeinic, al sociologiei vine din conţinutul ei epistemologic – e ştiinţă! Cînd a ajuns ca presa, adică opinie partizană, şi-a pierdut forţa reală. De nu cumva şi-a pierdut identitatea însăşi. Spectacolul televizual al alegerilor, în care fiecare televiziune de ştiri anunţă sondajul ei care, să vezi drăcie, coincide perfect cu opţiunea electorală a postului, a devenit un divertisment cu nervii încordaţi. Televiziunile de propagandă au, deja, „institute de casă“ menite să fabrice sondaje care să dea apă la moară propagandei. Sondaje precum cel în care 74% din români cred că Dan Voiculescu e nevinovat sînt, evident, o plăsmuire jenantă. Şi, totuşi, e sondaj. Făcut de două institute de sondare a opiniei publice. Unde presupun că lucrează sociologi, nu jurnalişti şi nici politicieni. 

Pe lîngă pericolul afilierii politice, „de casă“, mai există şi limitări – cît de fireşti sînt nu ştiu, alţii trebuie să spună. La momentul electoral din noiembrie 2014, e limpede că nici un institut de sondare nu a putut prevedea venirea la vot a un milion de oameni în plus faţă de toate estimările şi bascularea colosală a votului în direcţia Iohannis. Acest fenomen este, la scara societăţii noastre, de o amploare uriaşă. Şi totuşi nici un sociolog, instituţionalizat sau independent, nu l-a putut prezice. Sigur, după ce s-a produs, s-au întrecut în a-l explica, dar este un fapt că le-a scăpat tuturor sondorilor de opinie publică. Cum de s-a întîmplat asta? 

Impresia mea este că această deprofesionalizare a cercetării sociologice, consecinţă a arondării iniţiativelor private din domeniu, este de vină. Cred că sociologia românească se află la nivelul seismologiei din anii 1960. Pe atunci, instrumentele şi cunoştinţele despre scoarţa terestră nu permiteau prevederea cutremurelor. Puteau, doar, să le măsoare şi să le studieze de îndată ce se produceau. Acum, seismologia a ajuns să poată prevedea un cutremur cu cîteva zeci de secunde înainte de a se produce. Nu mă îndoiesc, peste o generaţie sau două, vor putea să le prevadă cu ceva mai mult timp înainte, astfel încît previziunea să fie direct utilă comunităţilor afectate. Dar trecerea de la constatare la anticipare s-a produs şi progresul e evident. În societatea românească, sociologii nu au nici instrumentele (căci sînt finanţate politic de la bun început) şi, poate, nici cunoştinţele necesare să poată prevedea un fenomen de genul celui din noiembrie 2014, adică un adevărat seism. Pur şi simplu, sociologii noştri nu pot ajunge în straturile profunde ale societăţii noastre, acolo unde un fenomen de o asemenea amploare „se cocea“, de bună seamă, de ceva timp. Căci un milion de oameni nu se reped la vot de pe o zi pe alta! Orice sociolog care crede aşa este, de fapt, la stadiul unui seismolog din anii 1960. Cînd scapă radarului tău un milion de oameni, ai o problemă fie cu radarul, fie cu vederea. 

Eu cred că societatea românească are nevoie, în dezvoltarea şi modernizarea ei, de un acompaniament cît se poate de ştiinţific. Sociologia trebuie să fie acest acompaniament. Nu rămîne decît să îmi doresc să o văd eliberată de servituţile care o fac să fie de-a dreptul ridicolă.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.