Descoperiri tardive
, om ponderat, muzician, familist, aparent înclinat spre o oarece pudibonderie. „Exact, exact“, subliniază el, vesel că nu mă arătam ignorant în materie. „Îi cunoşti, observ, numele de scenă!“, adaugă, zîmbind totodată şmecher. „Ei, crede-mă ori ba, pînă zilele trecute, în ciuda vîrstei mele de aproape o jumătate de veac, a faptului că am văzut prima peliculă cu ea cînd nu-mi sărbătorisem încă majoratul şi că a fost zeiţa secretă a tuturor fanteziilor noastre adolescentine, o numeam
şi nu
. Aşa am apucat să-i zicem, în gaşca de la bloc, prin 1982-83, şi aşa a rămas –
. Am totuşi impresia că, în mentalul masculin românesc, Ilona s-a consacrat practic cu această identitate. Toţi băieţii din cartier o recunoşteau după apelativul greşit. Mai mult, dacă-ţi aminteşti, tipa a apărut pe un stadion, la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia (în 1990) şi a făcut un pic de
, determinîndu-i pe comentatorii noştri (proaspăt ieşiţi din comunism) să exclame entuziast:
! Se impusese prin urmare, în ceauşism, un viciu de pronunţare a numelui starletei la nivel colectiv!“
Tind să-i dau dreptate prietenului Bidică. Parcă rememorez şi eu, ca prin ceaţă,
-ul
şi nu pe cel de
.
, ale tinereţii vremuri comuniste! „Oricum“, continuă Ionaşcu, „pînă săptămîna trecută, aş fi pariat pe numele de Ciocciolina, avînd în vedere că el mi-a marcat tinereţea în mod fundamental. Pe la şapteşpe ani, după cum menţionam mai devreme, am admirat-o pentru întîia dată. Inubliabilă clipă, din toate punctele de vedere! Un vecin de vîrsta mea s-a trezit cu
în casă (taică-său predase mate în Algeria un deceniu întreg!). Ne-a spus – mie şi altui tovarăş de pubertate – că are o casetă ce
Putea să ne-o arate însă doar acasă la unul dintre noi, deoarece la el nu mergea, maică-sa fiind în concediu. Şterpelirea VCR-ului nu părea să reprezinte o problemă, astfel încît mi-am pus eu locuinţa la bătaie. Ai mei veneau, de regulă, pe la 4,30 după-amiaza. După ce s-a asigurat că am televizor cu circuite integrate (fie şi alb-negru!), compatibil cu sistemul de transmisiune al player-recorder-ului său, omul s-a înfiinţat la mine cu o măgăoaie argintie, ajutat de celălalt amic (căruia i se dilataseră pupilele atît de tare, din cauza emoţiei, că mă temeam să nu orbească!). Adusese două casete: una cu Ciocciolina – atunci am auzit numele rostit astfel! – şi alta cu un documentar ştiinţific despre triburile amazoniene. De rezervă, a precizat băietanul. Cică să avem cu ce schimba impudicul film în caz că vreun adult ar fi sosit intempestiv. Bine gîndit – o chestie culturală, precum documentarul respectiv, i-ar fi impresionat pe părinţi cu siguranţă! Nu-l văzuse încă nici el, dar îl auzise pe taică-său zicînd că e o cercetare antropologică extrem de serioasă. Suna bine, ce mai!“
„Măiculiţă“, reia muzicianul povestea după o scurtă pauză, oftînd cu nostalgie, „ce ne-a mai ameţit Ciocciolina de la primele scene din film! Avea pînă şi subiect şmecheria! Într-o lume postapocaliptică, postatomică etc., Ilona îşi făcea de cap cu trei companioni. Excitatul grupuscul constituia ultima rămăşiţă umană, supravieţuitoare, de pe Terra şi celebra minunea printr-un maraton sexual vecin cu ferocitatea! Tu ştii, în postură de literat, mai bine decît mine că fericirea nu e decît un episod scurt pe valurile unui ocean al necazurilor, ca să-l citez pe Thomas Hardy! De aceea, îţi jur cu mîna pe inimă că, la cîteva minute după începerea filmului, cînd ni se dilataseră la toţi ochii de păreau că se vor dezintegra în particule infinitezimale, s-a răsucit cheia în uşa de la intrare. Chiar în ziua aia, din toate zilele, taică-meu a revenit mai repede de la lucru! Nu ne-am lăsat totuşi copleşiţi. Aidoma spiriduşilor mitologici, am sărit în toate direcţiile şi, în numai şapte-opt secunde, am schimbat casetele, dînd drumul documentarului ştiinţific. Cînd a intrat taică-meu în cameră, rînjeam toţi sardonic şi priveam apos-cuminte înspre intrusul parental. I-am spus cu glas suav: Tăticu’, ne uităm la un reportaj pentru ora de Geografie. Tăticu’ însă îşi etala şi el, neaşteptat, pupilele dilatate, pironite mesmeric pe ecranul alb-negru, unde se desfăşurau scene infernale, pe lîngă care exhibiţiile Ciocciolinei păreau glumiţele unui copilaş ingenuu. Primitivii amazonieni se angajau în acuplări sălbatice, decupate, s-ar fi putut spune, din marile orgii pompeiene. Era vorba, am aflat mai tîrziu, despre un documentar dedicat ritualurilor de împerechere din triburile junglei braziliene. Te rog, nu-mi cere să-ţi mai povestesc şi urmarea!… Ciudăţenia este că, recent, îl aud pe unul, la un talk-show, că strigă: Blondele, domnilor, aceste Ciccioline ale politicii româneşti! Măi, să fie, îmi zic, eu ştiam de Ciocciolina, nu de… Cicciolina! Fug la Google şi ce să vezi? Individul avea dreptate: e Cicciolina toată ziua, nu Ciocciolina!
Nu apuc să mă minunez de descoperire, că şi tresar violent – fiu-meu de şapteşpe ani mă privea sever din uşă cum derulez imagini deocheate cu doamna Staller.“
Istoreme
