Decanul

A trecut un an de la dispariţia unuia dintre cei mai îndrăgiţi profesori de la Filologia ieşeană, lingvistul, istoricul literar şi stilisticianul Alexandru Andriescu. În 1987, ca student în anul I, prima întîlnire cu un universitar am avut-o la deschiderea oficială a anului academic şi ea m-a încredinţat pe deplin că intrasem într-un nou mediu intelectual, ce avea să mă plaseze pe o cu totul altă traiectorie de evoluţie decît cea cunoscută, anterior, în liceu. Universitarul în cauză era chiar profesorul Andriescu, decanul Facultăţii de Filologie în momentul respectiv. În amfiteatrul III-11 (ticsit cu „boboci“ mesmerizaţi de somptuozitatea sălilor de curs), din corpul A al Universităţii ieşene, profesorul a ţinut un discurs liber – inteligent, jucăuş, erudit – de o surprinzătoare căldură umană, capabilă să topească gheaţa începutului de eon şi să relaxeze privirile (încă) timorate. 

Impresia dezvoltată atunci a fost confirmată total în anii care au urmat. Am descoperit cu toţii că Alexandru Andriescu era (şi a rămas aşa, pentru totdeauna, în memoria noastră) unul dintre marii profesori ai Literelor moldave (ne-a predat exemplar, în anul al IV-lea,

asumîndu-şi totodată, în vremuri sumbre, cu o eleganţă şi o diplomaţie de invidiat, dificila funcţie de decan (vorbesc astăzi în „apăsată“ cunoştinţă de cauză). Pe acest palier, cu precădere, experienţele mele de student, în mandatul decanal al profesorului Andriescu, sînt memorabile. Îmi amintesc, bunăoară, şi acum ziua în care, după îndelungi ezitări, am decis – împreună cu prietenul şi colegul meu Laurenţiu Constantin – să mergem în audienţă la decan. (Scriu textul de faţă chiar în biroul în care s-a desfăşurat acea întîlnire, în urmă cu aproape trei decenii şi, implacabil, nostalgia mă copleşeşte…) Eram amîndoi în echipa redacţională a

-ului şi primisem (pe „sursele“ jurnalistice ale vremii) informaţia că, în secretariatul Facultăţii, ar fi existat o maşină de scris în plus, nefolosită de nimeni. 

Cum în redacţie aveam o singură maşină, veche de decenii, căreia, de altfel, Laurenţiu îi dedicase un simpatic articol… „omagial“, ne-am gîndit că nu ne-ar strica o dublură. Solicitarea însă nu era deloc simplă. În comunism, maşinile de scris (personale sau instituţionale) se înregistrau, draconic, la Securitate, de parcă ar fi fost arme de foc. Posesorul/gestionarul unui astfel de instrument devenea responsabil (penal) pentru conţinutul textelor ce ar fi putut fi redactate şi, ulterior, difuzate cu „amprenta“ de identificare a unui anumit typewriter. Se înţelege că interceptarea vreunui „manifest duşmănos“, ieşit dintr-o maşină de scris oarecare, ar fi dus, automat, la ani grei de puşcărie pentru responsabilul ei legal. Nu ne puseserăm mari speranţe aşadar în obţinerea bătrînei „scriitoare“ metalice de la Filo. Bănuiam că decanul va fi – justificat – prudent şi ne va trimite, politicos, la plimbare. Retrospectiv judecînd faptele, mă minunez şi eu de cutezanţa noastră: să ceri – ca student –, în preajma anului 1989, unui decan să-ţi dea o maşină de scris din secretariatul Facultăţii părea o nebunie curată… 

Şi, totuşi, „nebunia“ s-a produs. Jovial, bonom, sub semnul aceleiaşi civilităţi structurale, care ni se dezvăluise din prima zi de şcoală, profesorul Alexandru Andriescu ne-a oferit maşina de scris în cîteva secunde, fără semnături, fără avertizări de „bună conduită“ a textelor, mirîndu-se chiar că nu ne venise ideea mai devreme. Am alergat amîndoi spre redacţie cu mastodontul în braţe, uitîndu-ne, din cînd în cînd, înapoi, îngroziţi, ca nu cumva vreo secretară să se fi luat după noi, strigîndu-ne că „domnul decan s-a răzgîndit“. La fel s-a întîmplat şi cînd am chiulit, în grup, de la ziua de „armată“ (o dimineaţă pe săptămînă era dedicată „pregătirii militare a studenţilor“ – atît băieţi, cît şi fete). Statul major al Universităţii „Cuza“ ne ameninţa cu arestul, cu legea marţială şi, dacă rememorez bine, cu exmatricularea – succedată de batalionul disciplinar. A intervenit domnul decan şi agitaţia s-a potolit. Tot aşa, a trebuit să se interpună, salvator, profesorul Andriescu, cînd, în săptămînile de practică obligatorie la cantină, ne-am enervat şi am făcut grevă împotriva condiţiilor inumane de lucru, atrăgînd tunetele şi fulgerele activiştilor UASC asupra noastră, ori cînd am plecat (toată grupa de Engleză) într-o excursie (neautorizată) la Durău, iar îndrumătorul de an ne povestea, la întoarcere, punitiv, ceva despre „repetenţia în bloc“ şi „votul de blam în organizaţia UTC“. 

Personal, n-am cum să uit nici reacţia lui Alexandru Andriescu la sfîrşitul cursului cu anul meu, cînd, alături de asistent, ne dădea rezultatele la examen. Din raţiuni care mi-au rămas obscure pînă astăzi, asistentul în chestiune îmi evaluase activitatea de seminar cu nota… 5 (în ciuda participării mele constante şi conştiincioase la lucrările/discuţiile derulate de-a lungul semestrului). După clipa de stupoare creată în amfiteatru, profesorul l-a privit, siderat, pe sub ochelari, şi i-a zis direct: „Nu mai spune, coane! Ăsta are teza cea mai bună. Nota 10!“ Aşa s-a conturat în memoria generaţiei mele Decanul Facultăţii de Filologie, Profesorul Alexandru Andriescu. Un personaj destinat excelenţei: academice, administrative, umane, în cel mai înalt sens cu putinţă. O personalitate de o generozitate ireală, asemănătoare celei profesate de Timon din Atena în anii buni ai existenţei sale. Generaţii întregi de filologi ieşeni nu l-au uitat şi nu-l vor uita niciodată pe unul dintre cei mai importanţi profesori ai lor. 

Istoreme