De la vlădică la gheata de fotbal
● Un amic plecat de la o mare companie mi-a împărtăşit observaţiile lui. Multinaţionalele au obiceiul de a-i face pe angajaţi să se simtă mereu vinovaţi. Aceştia ba nu reuşesc niciodată să termine lucrările la timp, ba nu le fac în mod complet aşa cum li s-ar fi cerut, ba nu le-au spus clienţilor exact ce ar fi vrut şeful să le spună, ba aia, ba ailaltă… De fapt, e o adevărată tehnică de a stoarce cît mai mult de la oameni. Pe de o parte, aceştia sînt motivaţi şi încurajaţi, convinşi că firma la care lucrează e una din cele mai prestigioase în domeniu, pe de altă parte, sînt mereu împinşi să lucreze din ce în ce mai mult, în acord cu înaltele standarde şi pentru ca marea firmă să poată fi la rîndu-i mîndră de ei. O tehnică rafinată împotriva căreia e greu să rezişti. Te simţi exploatat, dar nu ai prea mult timp să te gîndeşti. Abia cînd laşi lucrurile astea în urmă începi să le vezi în adevărata lor lumină.
● Recent, după o predică scurtă cu un uşor iz anticapitalist, parohul unei biserici şi-a sfătuit enoriaşii, pe un ton patriarhal, să strîngă rîndurile în jurul valorilor naţionale, „că vin vremuri grele“. Păi, din nişte vremuri grele parcă tocmai am ieşit. Vin altele? De unde o fi ştiind preotul? Adevărul e că, în plină domnie a consumului capitalist, cînd vrei să vinzi ceva, tehnica e să creezi întîi nevoia (sau teama) şi apoi să vinzi soluţia. Poate că enoriaşii se cîştigă precum clienţii.
● Trebuie să recunoaştem că, uneori, societatea de consum (pe care o blamau comuniştii, cei care ne promiteau un viitor luminos) are unele scăpări. Astăzi, îmi spun cei care se pricep, vanilia care se găseşte la supermarket-uri costă vreo zece lei şi nu prea are aromă. Cică ar exista şi una mult mai scumpă (nu se ştie bine pe unde) care ar avea aroma celei pe care o ştiam din comunism (deşi poate că pe atunci gusturile noastre erau pervertite). Dar cine îşi mai aminteşte că, în epoca aceea de penurie alimentară, a fost şi o vreme în care batoanele de vanilie se dădeau în loc de rest, pe la casele alimentarelor? Ca şi creveţii vietnamezi, era un fel de bomboană pe colivă.
● Şi cu muşeţelul am avut ceva probleme în noua societate de consum. Înainte de 1989 circula o formulă populară cu aer subversiv: „Noi, cu muşchii ca oţelul, vom culege muşeţelul“. El se găsea atunci pe marginea tuturor drumurilor şi la Plafar, şi era considerat bun la toate: de pus la ochi, contra inflamaţiilor, de clătit gura sau de făcut gargară în tot felul de situaţii, de pus la rană, de băut pentru probleme cu digestia, ba chiar şi pentru probleme menstruale şi hemoroizi… Se spunea că singurul risc al acestui panaceu ar fi fost ca el să conţină urme de urină (de pe marginea drumului). A urmat o perioadă în care muşeţelul s-a găsit mai greu în magazine şi parcă şi de pe marginea drumurilor a cam dispărut. A căzut într-un fel de dizgraţie şi nimeni nu l-a mai recomandat pentru nimic. Astăzi se găseşte, dar nu mai e ce-a fost odată. Am observat însă că prin alte ţări, mai occidentale, a continuat şi continuă să fie la loc de cinste.
● Revenind la preoţi, mi-am amintit o imagine care m-a impresionat în vremea liceului. Dădeam o teză grea, la nu mai ştiu ce materie, şi din bancă priveam pe geamul clasei o biserică la ale cărei turle se făceau nişte reparaţii. Pe acoperiş, chiar lîngă turlă, pe un fel de cornişă destul de lată, un preot în sutană citea aşezat pe un scaun. Nu ştiu cum ajunsese acolo, dar mi-am dat seama că, de fapt, misiunea lui era să-i supravegheze pe meşterii care lucrau. Preotul citind cocoţat pe biserică mi se pare astăzi o scenă de suprarealism est-european.
● M-a amuzat şi preotul mai în vîrstă care, la masa de după o înmormîntare, a început a-l lăuda pe Messi. Avea o mare admiraţie pentru fotbalist, despre care spunea că, dincolo de enormul lui talent, are o excepţională modestie, adică o calitate profund creştină, după cum observa el. Eram uşor uimiţi de pasiunea aceasta a părintelui, iar un mesean mai hîtru mi-a şoptit atunci că poate acesta o fi uitat deosebirea dintre Messi şi Mesia.
● Apropo de fotbal, aţi auzit de „şutul perfect al lui Pleaşcă“? A fost un şut soldat cu gol, din partida Pandurii Tg. Jiu – Dinamo, „la prima atingere de balon“ a lui Pleaşcă, abia intrat în teren. Acel Pleaşcă rămas întins pe gazon, cîteva zile mai tîrziu, la sfîrşitul meciului cu Steaua.
● În „fotbalul mare“, PSG s-a calificat „în dauna“ lui Chelsea, deşi parizienii rămăseseră în zece oameni încă din minutul 31, cînd arbitrul l-a eliminat pe Ibrahimovici, adică pe jucătorul cel mai bun al lor (unii ar spune cel mai fabulos fotbalist de pe planetă, mai simpatic decît Ronaldo şi mai interesant decît Messi – cel ce pare aşa modest). Ei bine, „elevii lui Laurent Blanc“ au reuşit chiar şi în aceste condiţii să se califice, făcînd de ruşine echipa teribilului Murinho (ştiaţi că numele lui complet este José Mário dos Santos Mourinho Félix?). Recunosc că m-am bucurat tare de victoria parizienilor. Nu doar din cauză că Mourinho (Félix?) mi-ar fi antipatic, ci şi pentru că nu-mi place ideea de Abramovici (ştiu, şi PSG are patroni arabi, dar de neam bun).
