Ţara din Cloud
– se poate autoexila cibernetic o naţiune în caz de invazie rusească? –
„Să ştergi o ţară de pe hartă e un lucru, să-i ştergi datele este cu totul altul. Estonienii ştiu cum e să păţeşti primul lucru, acum sînt foarte hotărîţi să îl evite pe al doilea.“ Aşa începe un recent articol din
(„How to back up a country“, 7 martie).
Estonia este ţara din lume cu cel mai dezvoltat sistem politic-administrativ online. Fiecare cetăţean estonian are şi o identitate online, care îi permite să semneze documente criptate, să plătească taxele, să facă comerţ online pe baza cardului de identitate, să voteze. Estonienii sînt îngrijoraţi că această sofisticărie îi face vulnerabili în faţa atacurilor cibernetice. Articolul din The Economist este despre planurile lor de apărare. Conceptul-cheie este cel de „continuitate digitală“. Sînt păţiţi din perioada 2007-2008, din timpul conflictului diplomatic cu Rusia pe marginea unei statui a soldatului sovietic „eliberator“. Atunci, atacuri cibernetice masive pornite din Rusia au blocat temporar funcţionarea băncilor şi a instituţiilor. Evident, a fost un act de război al statului rus faţă de statul estonian şi doar faptul că războiul cibernetic e încă ambiguu reglementat internaţional a împiedicat ca istoria să înregistreze ca atare un alt război de agresiune al Rusiei.
Ca să revin la articolul din
Estonia a făcut acum un parteneriat cu Microsoft, care foloseşte micul stat ca precedent şi exemplu pentru alte ţări: asigurarea continuităţii digitale în
. Cuvîntul înseamnă „nor“ pe româneşte, dar recomand familiarizarea cu termenul, pentru că e pe cale de a fi importat ca atare în română. Este noua frontieră a dezvoltării digitale: transferul datelor în servere şi lucrul cu ele direct de acolo. Personal, folosesc un cont de acest gen. Viaţa mea profesională măsoară aproximative şapte
, pe care îi pot accesa de pe laptop, tabletă sau telefon – deci practic nu mai car dispozitive electronice după mine pe unde mă duc, ci datele (documente, acte electronice, e-mail-uri) stau în
şi le accesez prin dispozitivul cel mai la îndemînă. Estonia şi Microsoft fac deci un parteneriat pentru a asigura o migrare în
a ţării. Spre deosebire de mine, care am făcut-o mai degrabă din comoditate, Estonia o face pentru a evita ca un nou atac cibernetic rusesc să aibă efecte catastrofale pentru funcţionarea acestui stat atît de electronizat. (Oare modul inept şi corupt în care statul român face trecerea în epoca electronică o fi vreo strategie de apărare? Digitalizăm România prost şi încet ca să nu fim vulnerabili faţă de ruşi? Evident, glumesc.)
Planurile Estoniei sînt în mai mulţi paşi: dacă serverele primare ale instituţiilor cad, atunci datele migrează spre computere de rezervă tot din Estonia. Dacă şi acelea pică, datele migrează pe serverele Microsoft. Exerciţiile executate acum împreună cu Microsoft au fost un succes – Estonia a funcţionat o scurtă perioadă din
. Dar au arătat şi multe probleme – incompatibilităţi între programe, lipsa unor protocoale unice şi uşor de reconstruit – nu o să intru aici în detalii. O problemă interesantă: legislaţia europeană privind datele personale interzice statelor să plaseze date personale ale cetăţenilor în servere din afara UE. Ideea este ca statele să deţină un control permanent asupra acestor date, pentru a putea răspunde în cazul unor abuzuri. O idee europeană generoasă, care devine în practică un obstacol la care trebuie găsită o soluţie. Estonienii au găsit un fel de soluţie: serverele externe ar urma să fie găzduite de ambasadele estoniene, deci strict legal ar fi tot pe teritoriu suveran estonian. Voi reveni la semnificaţia simbolică a acestui detaliu.
Cam aceasta este ştirea despre exerciţiile de apărare cibernetică Estonia – Microsoft. Personal însă cred că e mai mult decît atît. Şi mă bîntuie această idee încă de cînd am început să urmăresc experimentul estonian cu guvernarea online. Dacă nu vorbim numai despre un atac cibernetic? Dacă vorbim despre un atac propriu-zis al Rusiei, cu tancuri şi puşti? Se va exila Estonia în
?
Sînt trei aspecte care m-au dus spre această idee şi le voi discuta pe rînd: a) deteritorializarea va deveni o realitate mai repede decît ne aşteptăm; b) guvernarea online a Estoniei înseamnă, de fapt, reconstruirea polis-ului în
şi c) experimentele istorice traumatizante ale est-europenilor invadaţi de sovietici. Să le iau pe rînd.
A Deteritorializarea începe să fie o trăsătură a lumii în care trăim. Asta înseamnă că activitatea umană şi interacţiunea socială nu mai depind musai de un spaţiu fizic localizat ca atare. Am spus deja despre migraţia datelor mele profesionale în
, care înseamnă practic că fişierul pe care îl am în laptop-ul pe care scriu acest articol poate fi accesat şi din altă parte, deci prezenţa sa fizică pe laptop nu mai e atît de importantă. Conduc o organizaţie care are baza în Bucureşti, dar are o filială şi la Chişinău, deci o bună parte din viaţa mea profesională se desfăşoară prin Skype sau alte programe de transmis voce şi date. Pot lucra cu colegi în documente de tip
, în care vedem şi lucrăm la acelaşi lucru, deşi sîntem în locuri diferite (uneori şi cînd sîntem în birouri alăturate e mai simplu să lucrăm online). Fantazez că în următorii douăzeci de ani ideea de birou în sine va deveni caducă şi voi munci de la casa de la ţară, menţinînd totuşi toate contactele sociale inevitabile profesiei mele. Am un amic care e obsedat de ideea unui partid online – care ar trebui să existe exclusiv acolo, permiţînd un maxim control al bazei asupra conducerii. Amicul meu crede că astfel va sparge legea de fier a oligarhizării oricărei organizaţii. Eu cred că se înşeală şi că un partid online va funcţiona în mare ca cele offline, dar are dreptate că şi partidul în sine se poate deteritorializa în lumea
. S-ar putea să mă avînt şi să nu renunţăm niciodată la birouri şi la prezenţa fizică. Dar deteritorializarea poate fi o opţiune la îndemînă pentru un stat al cărui teritoriu este invadat.
B Estonia a construit în ultimii ani o versiune a sa online. Cetăţenii au acte de identitate cu care se identifică cibernetic, plătesc taxe online. La alegerile de acum două săptămîni, 176.000 din cei un milion de electori au votat electronic. Instituţiile organizează dezbateri publice online. Serviciile publice pot fi furnizate online,
nu mai există pe hîrtie, deci toate legile estoniene există doar online. Comunitatea de oameni numită Republica Estonia există atît
, cît şi pe teritoriul propriu-zis pe care îl controlează. Dar dacă ar pierde acest teritoriu? Ce s-ar întîmpla cu cealaltă Estonie?
C Estonienii au o experienţă traumatizantă cu vecinii lor de la Răsărit. Ca mai toţi est-europenii, de fapt. Înainte să se autodeclare campion al luptei antifasciste, Stalin a împărţit Europa cu Hitler, iar micuţa Estonie i-a revenit. URSS a invadat Estonia în 1940, preşedintele estonian a fost trimis în Siberia, unde a şi murit. Opt foşti preşedinţi estonieni au fost împuşcaţi şi întreaga elită decimată. Estonienii s-au agăţat cu disperare de republica lor. Au fost cuceriţi de nemţi şi un nou guvern a fost desemnat în clandestinitate, respectînd riguros procedura pentru vacantarea postului, prevăzută de Constituţia interbelică. În 1944, guvernul legitim estonian a condus o luptă disperată şi împotriva nemţilor, şi împotriva sovieticilor. În faţa Armatei Roşii, guvernul s-a retras spre mare, dar barca ce trebuia să îi evacueze spre Suedia s-a stricat şi aproape tot guvernul a fost capturat şi executat. În 1953 a fost proclamat guvernul în exil, din Norvegia. A existat continuu pînă în 1992, cînd şi-a depus mandatul în mîinile unui nou preşedinte, al unei noi republici estoniene. SUA şi majoritatea statelor vest-europene nu au recunoscut niciodată anexarea statelor baltice la URSS. Ambasade lituaniene, letone sau estoniene au devenit ultimele bastioane ale legitimităţii. De asta nu cred că e întîmplător planul ca serverele de backup să fie găzduite de ambasadele estoniene, pentru că în ţările baltice misiunile diplomatice care au continuat să funcţioneze sînt un mit şi un motiv de mîndrie naţională. Consulatul estonian de la New York, chiar mai mult decît guvernul în exil, a reprezentat Estonia în cele cîteva decenii, diplomaţi bătrîni au continuat să poarte corespondenţă în numele unui stat care nu mai exista. Sau chiar nu mai exista?
Pe net găseşti lungi şi savante explicaţii ale faptului că republica estoniană nu a murit niciodată, că a avut continuitate legală. E corect, strict formal. Dar teritoriul şi populaţia sa au fost captive. Oamenii au căutat să supravieţuiască. Aceia dintre ei care nu au vrut doar să supravieţuiască au luat calea pădurii, aşa cum în România au luat calea munţilor. 15.000 de partizani estonieni au dat bătăi de cap URSS timp de cîţiva ani după a doua invazie, iar ultimul dintre ei a fost prins şi asasinat de KGB abia în 1978. Aceste traume istorice sînt greu de uitat şi nu s-au întîmplat în Evul Mediu, ci în epoca bunicilor noştri. Polonia a avut şi ea guverne în exil, desfiinţate abia cînd Lech Walesa a ajuns preşedinte. România nu a avut nevoie de guverne (deşi au existat Comitete Naţionale) pentru că a avut un rege în exil. Ţin minte cum mă uitam la moneda de 100 de lei din 1946 cu chipul Regelui Mihai, care părea ireal, ca un personaj de poveste, iar bunica îmi spunea cum comuniştii, „arză-i-ar focu’“, l-au dat afară din ţară pe „prinţ“. Am citit mereu literatura despre închisori şi partizani cu această întrebare în subtext: eu ce aş fi făcut? Ultima parte a jurnalului lui Mihail Sebastian este insuportabilă pentru că ştii ce urmează – acea lume mic-burgheză care îţi devenise simpatică şi care scăpase din ororile Războiului urma să intre în alt malaxor. Ungaria 1956 şi Cehoslovacia 1968 au arătat că şi atunci cînd popoarele se adună să lupte sînt zdrobite, fără şanse.
De aceea, nu cred că ce face acum Estonia e doar un plan de rezervă în caz de atac cibernetic. Asta e doar miza mică. Miza mare e pregătirea pentru o migrare adevărată în
. Se poate imagina un viitor în care inamicul agresor poate controla teritoriul şi clădirile, dar nu poate controla populaţia. Pentru că populaţia ar avea republica ei din
. Controlul populaţiei şi nu al teritoriului este mai comun în istoria umanităţii decît pare la prima vedere. Regii şi imperiile antice şi medievale nu controlau teritorii la modul în care o fac statele industriale moderne, ci controlau populaţii, acolo unde se aflau acestea (de aceea, hărţile exacte s-au dezvoltat atît de tîrziu). Industrializarea a făcut harta şi teritoriul atît de importante, într-un fel e normal ca epoca postindustrială să întoarcă populaţia pe primul plan. Deci, exilul în Cloud al Estoniei (ca plan de rezervă măcar) nu ar fi o aberaţie istorică, ci ar fi în logica dezvoltării relaţiei dintre politică şi tehnologie. Dacă inamicul agresor îţi confiscă teritoriul, populaţia ta ar avea şi o altă opţiune în afara celor clasice: calea pădurii sau calea supunerii. Ar fi calea ignorării inamicului agresor. Populaţia ar fi conectată la republica din Cloud, ar dezbate acolo ce e de făcut, ar plăti acolo taxe, şi-ar educa copii pe Skype? Cum ar funcţiona de facto o republică în Cloud? Sper să nu apucăm să aflăm.
